joi, 22 noiembrie 2007

Nu

Citesti primele randuri si iti dai seama ca sunt scrise de cineva care are impresia ca a iubit, candva, in liceu. O dragoste trecatoare, nimic mai mult. Ei doi, in liceu, dragoste mare, fericirea fireasca, aventurile in doi, povestile imaginare pe care le traiesc, despartirea, moartea. Doar o alta poveste de iubire, de data asta in format blogaresc, (ca, de, e in "trend" si doar au toti astia smecheri, de la Udrea la Ogica si invers), o prosteala copilareasca, ceva firesc si specific varstei. Bineinteles ca te asteptai la un "dar", iar acesta nu intarzie sa apara... Dar, cuvintele au puterea sa miste un om si sa emotioneze mai mult ca orice. Pana sa scriu ultimul cuvant din aceasta poveste nu descoperisem nimic care sa poata explica dragostea. Amuzant este faptul ca a trebuit sa ma descopar pe mine ca sa gasesc povestea de dragoste, aproape perfecta, ca poeziile Ninei Cassian.

"Nu" este poate cel mai simplu cuvant, poate cel mai complet, poate singurul ce nu poate fi definit. "Nu" este o carte fara dialog, o legatura de cuvinte care misca si invie fiinta din tine. Sunt 100 de pagini scrise in Word. Iti multumesc de pe acum, pentru acele 5 ore de lectura.

Multumesc cuvintelor scrise de Nina Cassian.

________________________________

I.

"Crezi ca stii ce-i aia dragoste? Nu, nu stii."

Nu pot sa uit… Au trecut ani, decenii, a trecut viata… Visez. Plang. Acelasi vant prin suflet, aceeasi lama de cutit adanc infipta in inima, acelasi vis frumos. Toate se repeta la infinit, in fiecare clipa, in fiecare minut din viata. Este peste putinta mea. Nu simt nimic… Inima calda din copilarie, acum inghetata pe veci, nu mai bate. Asa cum o lebada singura moare incet, neputincioasa, asa mor eu, incet, fericit si trist…
Un suflet pustiu, da… Un suflet gol. Asta sunt eu. Gandeam, traiam, speram… S-a terminat pentru totdeauna. Viata… S-a dus. M-apuca rasul cand imi aduc aminte de ce am fost odata. S-au plansul. Nu mai stiu. Nimic…
A inceput ca o poveste banala, undeva intr-un oras uitat de lume. Zgomotul urban era mascat de o ploaie tarzie din noiembrie. Nu mai auzeam masinile, copiii si nici oamenii. Aglomeratia de altadata, acum supusa la tacere de picaturile reci de apa. Plange cerul… Lacrimi de cristal cadeau pe tabla balconului, pe geamurile aburite, pe ochii unui copil descult, singur. Plangeau norii dar vantul canta, canta o balada de toamna, un cantec gol in noaptea trista. Ultima frunza din parc a incetat sa se mai opuna destinului – s-a desprins de creanga, a fost luata de vant si s-a oprit intr-un loc strain, departe de caldura sevei care candva o hranea. E singura… Mi-am zis ca trebuie s-o iau, sa-i simt ultima rasuflare si s-o pun undeva, aproape de geam, pentru a putea vedea ramura care i-a fost alaturi. Trebuia…
E frig. Apa imi atinge pielea zgribulita de vantul care canta tot mai tare. Acum aud masinile, oamenii… Fug. Lumini puternice strabat ploaia. Le vad. Sunt lacrimile cerului. Dispar… Le simt. Cad pe ochii unui copil singur. Din nou vantul ma mangaie puternic. Alerg. Sunt ud. Vad frunza singura plutind pe un colt de balta. E ultima. O iau cu amandoua mainile, o sterg cu grija si o pun la piept. E cald. Din nou luminile acelea. Picaturile se izbesc de pamant si dispar la fel de repede cum au aparut. Oamenii sunt grabiti. Un copil plange langa mama lui. E frig. Ajung acasa, scot frunza uda dar calda. O lipesc de obraz si ii simt asprimea mortii. Dar… Un colt inca mai este verde. Verde primavaratec in pragul iernii. De ce a murit? Parca imi spune ceva… Da… Ca maine viata mea va deveni o frunza pentru care insa vara a trecut. Incepe toamna, ma voi usca si voi cadea intr-o lume straina… Dimineata frunza era toata galbena, moarta.
Ploaia a stat acum . Lumina soarelui se ascunde dupa norii desi, vantul tot mai sopteste. E o dimineata ca toate celelalte, cu nori, vant si frig. Am iesit afara sa privesc lumea, acum si mai grabita. Oameni straini merg repede si stramb. Sunt multi. Se uita toti in jos, la trotuarul ud si murdar. Isi misca mainile libere pe langa corp, din cand in cand se uita in fata, se opresc, vorbesc, intreaba… Ma privesc cateodata gales, stau jos, pe scarile ude si le zambesc. Nu au timp sa stea prea mult in loc. Au serviete, merg la lucru. O vecina ma saluta. O salut. Vantul ii face sa-si puna mana pe palarii. Umbrele inchise… Imi aduc aminte de frunza singuratica de azi-noapte. Azi incepe toamna. De ce tocmai mie, unui baiat normal i s-ar putea intampla una ca asta? Voi avea un accident, vreo boala grava? Nu stiu ce poate urma insa sunt convins ca ceva tot are sa mi se intample. Parca avea glas frunza de mi-a intiparit in minte sentimentul asta. Nu vreau sa cred ca se va schimba ceva in viata mea monotona, nocturna, trista…

“Au existat candva doi oameni: tu si eu. De fapt nu am fost niciodata tu si eu. Am fost intotdeauna noi. Doua inimi ce si-au unit destinele in aceasta lume goala. Doua pasari ce si-au unit zborul in intensitatea cerului. Am simtit mereu ca suntem facuti unul pentru celalalt. Am trait alaturi de tine marea dragoste, marea si unica dragoste. Am construit in jurul meu o lume. A noastra. Nu mai vedeam altceva. Nu vedeam cum iubirea ta, lumina ochilor tai, se stinge. Cand am aflat era deja prea tarziu. Imi ramasesera doar parfumul trupului tau, ecoul vocii tale. Imi ramasesera doar suferintele, lacrimile, dorul si toata iubirea mea care te invaluise atata timp. Imi ramasese doar amintirea. Este oare drept ca tu sa-ti urmezi calea ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat? Fara sa te uiti inapoi, spune-mi, este oare drept?”

Ploua. Din nou… O prima raza de soare razbate cerul innorat izbind pamantul rece. Caldura… Plec spre scoala pe o strada singuratica, umbrita. Este departe. Merg singur, cu pasi marunti, calcand pe ramuri smulse de furtuna de ieri. Se aude vantul care ma loveste cu putere. Lacrimez… Ma gandesc la scoala. Azi incepe un nou an, un nou capitol din formarea mea. Iar ma gandesc la viitorul meu. Ziarist, reporter? Mai este timp… Incepe clasa a XII-a. Un an mai greu dar care marcheaza despartirea de liceu, de prieteni… Care prieteni? Sunt un elev de nota sapte. Invat numai cat trebuie gandindu-ma ca este timp pentru toate. Scoala nu este pe primul loc. Dar ce? La varsta asta inca mai reflectez la descoperirea de sine. Ce sunt, cine, unde? Povesti… Oare? Ma inteleg bine cu profesorii care nu de putine ori ma lauda zicandu-mi ca pot mai mult, ca nu trebuie sa ma las influentat de cei din jur. Asa o fi… Colegii sunt de doua feluri: profitori si necunoscuti mie. Deci eu ma consider un strain intr-o lume incapabila de a ma intelege. Unde am mai auzit asta? La Eminescu, la Bacovia… Curios lucru. Dar eu cine sunt? Un nimeni. Gandurile astea parca vor sa ma scoata din sarite, sa ma sece de ultima picatura de coerenta. Nu trebuie sa ma ascult… Asta e, n-am ce sa fac si eu in drum spre scoala. Ma gandesc si eu la nemurirea sufletului. Alta expresie…
Ma apropii de parcul de langa scoala. Copacii goi se misca agale impinsi de o forta nevazuta care ii face sa scartaie din scoartele uscate. Masini repezite fug prin baltile tulburi, stropesc trotuarul. Din cand in cand mai canta vantul si-mi arunca picaturi de ploaie in ochi. Ma trezesc din linistea parcului gol si trec de aleea care duce spre scoala. Aglomeratie. Umbrele, flori si parinti. O zi normala de inceput de an. Figuri cunoscute, colegi si profesori. Ma simt emotionat, parca un pic miscat. A trecut atata vreme de cand nu i-am mai vazut… Desi nu suntem cu adevarat legati in vreun fel sau altul, ei sunt o parte nelipsita a vietii mele de liceean. Acum cand ii vad ma gandesc ca poate anul acesta voi gasi si eu ceva bun in ei. Poate se va schimba ceva…
Scoala este acum asaltata de copii si parinti. Cei mari, indiferenti, cei mici emotionati de noul inceput. Ca un copil, si eu ma framant, gandindu-ma la acest an, ultimul dinainte de…alt inceput. Ma simt batran… Ma uit la copii care vin pentru prima oara la scoala si ma gandesc ca as da orice sa pot fi din nou ca ei. Sa am un ghiozdan nou, penar cu ascutitoare si creion, sa fiu adus de bunica… S-au dus vremurile astea. As da orice…
Intru in scoala si vad lucruri noi. S-a zugravit peste tot si este curatenie. Nu stiu cat va dura asta. Vad fete noi, priviri ciudate, ochi atintiti spre mine. Ma saluta colegii. Parca i-as numi chiar prieteni. Ma inveselesc si incep sa-i privesc altfel. Cum am putut sa-i fac profitori? Sunt prietenii mei de cativa ani… Totul se va schimba de acum. Voi fi mai intelegator, mai sociabil. Ca de fapt, nu este oare vina mea ca nu am incredere in nimeni? Deja gandesc prea departe… Doar este prima zi de scoala, ce naiba, trebuie sa fim veseli! Oare?… Ne plimbam toti in grup prin scoala, eu cu “gasca”, pentru a vedea noutatile in materie de elevi noi, de “eleve” mai ales… Cred ca stiu de ce nu am pe nimeni la suflet. Aceleasi glume rasuflate, acelesi guri care le spun. Asta e, trebuie sa ma adaptez si eu, ca doar mai este numai un an si dupa aia scap. Un nou capitol, ai uitat? Revenind la inceputul de scoala trebuie sa spun ca m-a bucurat oarecum revederea scolii, a asa zisilor prieteni. Mi-era dor de orele de romana, de matematica, latina… De toate tampeniile pe care le faceam. Zic eu de ei, dar oare eu sunt mai prejos? Poate ca asa gandesc si ei despre mine. Poate ca in ochii lor sunt un nimic, un simplu personaj din viata de zi cu zi. Toti suntem la fel… Cum spuneam, mi-era dor de clipele in care profesorii ne bateau la cap crezand ca pot schimba o viata de copil. Am crescut printre copii si adolescenti, printre invatatori si profesori. Ce am devenit? Ce voi ajunge? Ce este viata? Raspuns: o intrebare. Traim din intrebari al caror raspuns nu-l vom afla niciodata. Trebuie sa luam viata asa cum este, sa o traim asa cum putem si sa murim cu inima impacata. Asa se spune. Nu cred…
Liceul plin cu lume este invaluit de vorbe, de soapte. Dupa ceva timp de repaos bancile vor fi din nou ocupate de elevi. Printre aceia ma voi gasi si eu. Merg spre clasa. Nu mai canta vantul. Este chiar cald. Pasii marunti de afara s-au transformat in pasi grabiti catre clasa unde imi voi petrece sapte ore pe zi. Aud voci straine. Ma intorc si ma uit mirat. Nu stiu de ce… Doua fete cam de-o varsta cu mine mergeau si ele, probabil, catre clasa lor. O bruneta cu ochelari si o roscata vorbeau tare si, cand m-au vazut privindu-le insistent, au coborat glasul. Am urcat la etajul doi, unde era vechea mea clasa. Aici, toti colegii de anul trecut stateau si vorbeau despre vacanta, mare, soarele de altadata. Ma priveau si imi zambeau, ma imbratisau si ma intrebau clasicele intrebari de bunvenit. Zambeam si eu uitandu-ma cu ochii mari, ca la niste straini. Ei sunt acei profitori, aceste persoane care ma saluta frumos, pe care parca incep sa-i simt aproape? Parerile se invart in mintea mea prea repede asa ca renunt sa mai reflectez la asta. Timpul va rezolva si aceasta problema neinsemnata. Intra dirigintele si se asterne linistea. Vorbeste rar dar tot nu inteleg. Nu vreau sa inteleg. Se aud soapte, vorbe si iar cuvintele profesorului. Ora trece greu. A trecut. Cica s-a vorbit de viitorul clasei, de norme de curatenie si alte prostii de genul asta. Nu-i de mirare ca nu vroiam sa ascult. Nu merita discutate niste probleme care si asa se sfarsesc. Una din conceptiile mele… Iar gandesc prea mult. Asta-s eu, acum, ce sa-i faci… Iesim pe culoar. Din nou galagie si vanzoleala. Ma plimb cu ceilalti. Nu-i aud. Le vad din nou pe cele doua care vorbeau tare. Sunt cu spatele. Ceva se intampla. Se opresc si stau si ele sa priveasca lumea. Trecem prin fata lor. Mergem incet. Bruneta era mai inalta, avea o rochie lunga, gri. Ochelarii erau descoperiti partial de suvitele de par ce acopereau umerii. Intr-o clipa am privit-o pe indelete si mi-am indreptat ochii spre roscata. Era mai micuta, avea niste pantaloni negri si o bluza mov. Avea parul strans. Vorbea cu prietena ei si deodata a inceput sa rada. Acel zambet… Nu se putea asa ceva… A trecut tot o clipa de cand am vazut-O si fusesem martorul celui mai frumos lucru din lume. Nu vroiam sa cred ca poate fi ceva atat de frumos… Si totusi era. Un simplu zambet prins cu coada ochiului mi-a sters toate gandurile. Nu mai auzeam nimic. Am trecut de ele si am inceput sa rad de unul singur. Nu-mi venea sa cred… Un zambet banal si unic mi se intipari-se in minte. Nu mai stiam nimic, cine sunt si unde sunt. De ce radeam? Ca pentru prima oara in viata mea am vazut ceva minunat. Un zambet care mi-a strapuns sufletul si mintea, si care si-a gasit adapostul aici, pentru totdeauna.
Orele ce au urmat au trecut repede. Aveam o noua lume, un nou sens. Nimeni si nimic nu-mi putea sterge din minte acel minunat lucru. Visam cu ochii deschisi incercand sa-mi amintesc imaginea Ei, pentru a nu pierde nici un amanunt. Nu putem face asta pentru nimic in lume… Trebuia sa pun cap la cap tot ceea ce observasem in acea fractiune de secunda… Ceva dinauntrul meu imi spunea ca trebuie cu orice pret sa-i pastrez imaginea in sufletul meu, mereu.
In ziua aceea n-am mai vazut-O. Pe drumul spre casa priveam in jos si ma gandeam ca visez. Trebuie sa imi revin din acest joc de-a frumosul. Auzeam vantul cum canta si ploaia cum cade pe umerii mei, un om singur. Aveam mintea goala si totusi plina. Plina de un simplu zambet care imi macina fiecare emotie. Simplu? Parca n-as crede… Ajuns acasa am intrat intr-un mediu unde domnea linistea. Nu indrazneam sa scot nici un cuvant. Totul se petrecea in interiorul meu. Cine era? De unde venea? Nu puteam gasi nici un raspuns coerent. Traiam o inlantuire de ganduri, care mai de care mai fanteziste, mai ireale. Tot ceea ce gandeam avea in centru zambetul fermecat… As fi putut sta asa zile si nopti, visand cu ochii deschisi la Ea, la cea care mi-a facut inima sa bata atat de tare incat fiecare nerv si fiecare celula din corpul meu sa vibreze atat de puternic incat nu mai gandeam cu creierul. Gandeam cu sufletul. Tremura fiecare particica din mine cand vedeam iar si iar imaginea de la scoala…
S-a lasat noaptea peste universul meu. Din nou aud vantul cum canta acelasi refren frumos, ploaia care devine una cu pamantul. Copacii grei se misca alene la stanga si la dreapta impinsi de forta invizibila. Oamenii sunt pusi pe fuga de ploaia torentiala din aceasta seara de noiembrie. Ploua de cateva zile bune si lumea parca este tot mai grabita, mai disperata… Fug… Este frig, parca mai frig ca de obicei. Acelasi peisaj de toamna, cu vant si ploaie rece, imi apare in fata ochilor atunci cand privesc pe geamul aburit. Vad oamenii, masinile si iar copacii. Frunza… O vad langa mine, langa geam. E tot mai galbena. Astazi a inceput toamna mea…

“Aud falfaitul aripilor noptii ce se lasa spre pamant si uitandu-ma la stele le rog sa mi te aduca aproape. As vrea sa vii, chiar daca ma vei minti ca vei ramane de acum o vesnicie. Sa-mi vindeci ranile din suflet si lacrimile sa le stergi, sa-mi dai caldura ta si vietii mele un nou sens. Te voi iubi cum iubesc florile ce-si inlatura culoarea lor blanda in ochii iubirii. Te voi astepta sa vii precum florile – primavara, ca sa te vad la fiecare inceput de cantec al pasarilor.”


Au urmat de atunci zile netraite si nopti nedormite. Urmam acelasi drum lung spre scoala, spre locul unde speram s-O vad si sa-i pot vorbi. Nu mai auzeam nici vantul, nu mai simteam nici picaturile reci de ploaie, acum transformate in fulgi usori de nea. Priveam numai in jos desi nu vedeam drumul. Uitasem de scoala, care era acum un loc unde trebuia sa merg impins de durerea crunta din interiorul meu. Uitasem de lectii, de parinti, de prietenii mei… Lepadasem orice lucru nesemnificativ din mintea mea pentru a face loc sentimentelor mult mai puternice, aruncate parca de zambetul Ei. Eram plin de Ea… Ridicam ochii pentru a vedea persoanele care treceau pe langa mine nepasatoare cautand acel chip minunat de care nu ma mai saturam. Stateam ore in sir la geamul camerei mele pentru a O cauta cu privirea, iar pe drum incercam s-O gasesc… Fapte nebunesti, gesturi neintelese de unii, dar justificate de amagirea pe care o aveam in suflet. Imi doream numai o clipa s-O privesc pentru a-mi satura ochii nesatui de imaginea Ei angelica. Dupa acea clipa apasarea ar continua si ochii ar incepe iar s-O caute in departare… Nu mai eram eu… Un om nou, cu o inima noua, goala dar grea. Am inceput sa ma intreb: asta-i iubire? Auzisem ca a iubi este frumos… Inseamna ca nu este vorba de iubire din moment ce sufletul meu plange de cand am vazut-O. Poate ca este vorba mai degraba de acea iubire numita dragoste la prima vedere… Nu stiu ce sa cred insa ceva se intampla cu mine si trebuie sa se termine o data pentru totdeauna. Incet-incet totul se va sterge din mintea mea ramanand doar acel zambet frumos… Ce blestem a fost aruncat asupra mea de m-a pus sa ma uit la Ea? Este numai inceputul si deja simt ca nu mai pot…
Au trecut zile si nopti si…seri. La scoala nu am mai vazut-O de atunci. Auzi tu: intr-o fractiune de secunda am devenit alt om!!! Credeam si speram ca nu O voi mai vedea. Ma rugam ca timpul sa treaca, sa-mi stearga imaginea si zambetul Ei din mintea mea. Dar nu a fost asa… Parca vrand sa ma pedepseasca pentru o fapta de neiertat, destinul mi-a scos-O din nou in cale. De data asta pentru totdeauna… Intr-o vineri cu ninsoare marunta se anunta o alta zi de scoala normala, fara surprize. Trecuse o luna de cand nu O mai vazusem. Credeam ca nu mai vine, ca a disparut din viata mea tot atat de repede precum aparuse. M-am inselat amarnic. Intrand in scoala aglomerata O vad chiar in dreptul portii, parca asteptand pe cineva. La inceput nu O recunoscusem insa atunci cand s-a uitat spre mine, i-am putut vedea chipul frumos, ochii mari si obrajii usor bucalati. Ea era... Dupa o luna si mai bine de framantari si incercari de a O uita, acum statea in fata mea, parca vrand sa-mi arate ca viata nu este dreapta, ca doare… Stiam asta. Ne-am privit o clipa dupa care am lasat amandoi ochii jos. Dar eu nu puteam s-O mai pierd o data… M-am uitat din nou ca sa ma satur de imaginea Ei. De parca asta s-ar fi putut intampla vreodata… M-a privit si Ea. Probabil mirata de privirea mea insistenta care o masura din cap pana in picioare. Imi era rusine de mine. M-am indreptat repede spre usa si am fugit in clasa. Ora incepuse. Asezat in banca, imi venea sa-mi dau pumni. Oare cum am crezut ca pot scapa de ceva ce numai Dumnezeu hotaraste cand si cum sa se sfarseasca? Eram terminat. Nu mai stiam ce sa fac. Dupa o luna de neliniste sufleteasca, cu greu ascunsa de parinti si colegi a trebuit sa apara din nou, parca pentru a ma scurge si de ultima picatura de vlaga din suflet. Oare ce forta malefica imi poate face una ca asta? De ce mie? Nu vreau sa stiu… Nu stiu ce vreau, nu mai stiu nimic… Daca tot acest timp m-am amagit pe ascuns, oare cum va fi in viitor? Daca invata la acest liceu? Nu cred ca voi putea face fata unei asemenea dureri sufletesti. M-am gandit ca nu trebuie sa fug de Ea. Ce vorbesc eu? Dar nici nu fug, n-am unde… Trebuie sa-i vorbesc, poate ca asa voi descoperi ceva la Ea care nu-mi va placea, care va face sa dispara toate acele imagini – zambetul, ochii… Greu de crezut… Chiar ma rugam sa fie asa, sa fie tot Ea cea care sa-mi desfaca vraja, tot atat de repede cum a legat-o. Trebuia sa fac ceva, sa-i vorbesc, sa plec din scoala, orice… Dar daca este o fata minunata, care gandeste tot atat de frumos precum zambeste? Daca Ea este fata perfecta, cea a visurilor mele? Pana acum asa a fost… Fata visurilor mele… Nu ma gandisem niciodata ca ar putea fi perechea mea, alaturi de care voi putea trai la nesfarsit… Vorbe goale… Visul unui adolescent in floarea vietii. Gandeam cu inima, nu cu capul. Nu stiam ce poate urma. Stiam numai ca trebuie sa-i vorbesc negresit… Ora a trecut repede, fiind cu gandul la Ea. Am iesit din clasa cu capul in jos dar cu ochii inainte. O cautam, dar nu O vedeam. Pasii incepusera sa devina tot mai desi, tot mai rapizi. Ma uitam peste tot cu ochii mari, cautand-O intre elevi si profesori. Mergeam din clasa in clasa, din culoar in culoar. La nici unul din cele trei etaje nu era. Am intrebat in stanga si-n dreapta. Nimic. M-am oprit apoi in dreptul usii pentru a-mi trage sufletul respirand niste aer rece, de iarna. Era acolo… Tot afara, langa poarta, uitandu-se lung in josul strazii dupa cineva. In loc sa se mai potoleasca, inima imi incepu sa bata si mai repede. Trebuia sa-i vorbesc. Trebuia… Am iesit afara, in frigul pe care insa nu-l simteam. Ma indreptam cu pasi marunti spre poarta. Statea cu spatele, si parul Ei roscat era acum argintiu, ud, din cauza fulgilor ce cadeau cu repeziciune. Parca era mai frumoasa ca-n prima zi. Ajunsesem langa Ea. Nu m-a vazut. Am profitat de aceasta pentru a O mai admira inca o data, nestiind daca va pleca sau va ramane pentru totdeauna. Era un pic nelinistita, probabil din cauza persoanei care nu venea. Tremura de frig si isi freca mainile pentru a se incalzi. Se intoarse spre mine si ma privi nepasatoare. Isi muta ochii in alta parte, undeva unde putea vedea ceva mai interesant decat un amarat baiat zgribulit de frig. In acea clipa ma gandisem sa renunt, sa ma intorc si sa fug in clasa. Dar n-am facut-o… In timp ce ma pregateam sa-i vorbesc apare o masina de culoare verde in care se urca. La volan era un tip ceva mai mare, la vreo douazeci si cinci de ani. Se urca fara sa priveasca inapoi. Ce am simtit in acea clipa? Ce simte un trandafir care este rupt... Durere… Am privit in urma masinii care fugea pe zapada batatorita. Speram ca se va intoarce? Nu mai stiu… M-am intors in clasa, unde, desi era cald, simteam o stare de frig, nu pe afara ci in suflet. Intrasem parca intr-o decadere ce nu se mai oprea. Degeaba imi spuneam ca s-a terminat, ca ceva ne tine departe, ceva ce nu poate fi incalcat, degeaba incercam sa O scot din mintea mea, din viata mea… Intrase acolo, dupa cum aveam sa vad mai tarziu, adanc si pentru totdeauna…
Au trecut alte zile tot atat de friguroase ca si ziua aceea, cand am privit-O ultima oara. Era deja mijlocul iernii, undeva pe la sfarsitul lui decembrie. Mai era putin pana la inceputul unui nou an, un an care se anunta trist. Cel putin pentru mine… Oare se va schimba ceva in viata mea? Doar timpul stie… Am renuntat sa mai cred ca voi putea vreodata scapa de imaginea Ei. Stiam… Simteam ca nimic nu mai poate opri valurile durerii pe care o traiam zi de zi. Asteptam doar s-O mai vad din nou, desi numai pentru cateva clipe, apoi sa plece fara sa priveasca inapoi… Totusi mai speram ca-i voi vorbi, ca poate cine stie, O voi simti aproape de mine, poate ca nu va mai pleca niciodata… Speram…
A venit si Anul Nou. Putea sa nici nu vina caci nu simteam nici pic de bucurie in suflet. Cei din jur ma credeau bolnav, colegii, chiar parintii. Da, eram grav bolnav, de o boala aspra, pe care insa nici un doctor din lume nu o putea vindeca… Stateam mereu cu gandul plecat departe, visam cu ochii deschisi, visam la clipa cand voi fi eu acela care ii va incalzi mainile cu sarutari fierbinti. Nu este de mirare ca toti cei din jur ma vedeau alt om, ma vedeau altfel. Chiar asa si era: devenisem un om nou. Ceva ma facuse mult mai bun, mai intelegator cu oricine, mai tacut… Eram altcineva! Imi construisem in jurul meu o lume noua, o lume in care tot ce gandeam, tot ce faceam, tot ce simteam, se concentra asupra fiintei care m-a fermecat intr-o secunda… Ma schimbasem complet…
In ultima zi a anului ce urma sa se termine, trebuia sa merg, impreuna cu prietenii la o petrecere, undeva, la cineva necunoscut. Fusesem invitat de un coleg, bun amic cu gazda. Eram indiferent daca stateam acasa, singur, sau plecam cu ceilalti. Mi-am spus ca poate voi intalni pe cineva care ma va face sa uit de Ea, poate asa se mai stergea o pata din lumea mea. Ma amageam singur, deoarece stiam ca asa ceva nu se va intampla niciodata, dar vroiam sa cred ca poate durerea mea se va curma candva… Plecasem deci mai multi pentru a petrece inceputul unui nou an. Ningea incet, cu fulgi mari, peste strazile umede, peste copacii albi. O zi de iarna, ultima din anul care urma sa se termine, anul care m-a rupt de la viata de altadata… Ne-am oprit inainte la o cafenea, undeva pe Calea Victoriei, pentru a bea ceva, pentru a ne incalzi. Era inca prea devreme pentru a pleca spre locul unde urma sa intampinam noul an. Aici era cald, lume multa si mult fum de tigara. Cafeaua calda ma ardea pe gat, insa era bine-venita dupa gerul de afara. Lumea radea, se distra, bea. Cei din jur cantau si fumau. Din cand in cand le aruncam si eu cate un zambet fals, incercand sa imi ascund adevaratele emotii. Atmosfera de bucurie plutea peste tot: in inimile tuturor, in aer, in glasurile lor… Numai un suflet plangea, suferea…
Pe la sapte si ceva ne-am ridicat si am plecat repede spre locul petrecerii. Ninsoarea se puse mai tare, la fel si vantul. Fiind departe, am luat un taxi in care cu greu am incaput toti cei cinci care eram. Dupa cateva minute la inghesuiala am ajuns la o casa cu doua etaje, undeva pe malul Dambovitei, acum inghetate. De afara se auzeau muzica si glasurile celor dinauntru. Am intrat grabiti in atmosfera vesela, invaluita de multe voci si muzica. Casa era mare, cu camere inalte si geamuri mari de unde se putea vedea raul care traverseaza Bucurestiul. Era multa lume din liceul nostru dar si multi necunoscuti si chiar cativa italieni, probabil amici cu fata care ne-a primit. Gazda, o fata la vreo douazeci de ani era bruneta, cu parul lung. Ne-a invitat inauntru si am inceput sa-i cunoastem pe rand pe ceilalti. Cam toti erau ca noi, in clasa XII sau chiar in primul an. Era muzica buna din anii saizeci pe care toti dansau doi cate doi, altii stateau de vorba mancand cate ceva sau fumand. Erau putini cei care nu aveau pereche, cei care venisera singuri. Si noi venisem la fel, insa traditia spunea ca nimeni nu poate fi singur de Anul Nou, ca fiecare va gasi pe cineva la petrecere cu care sa stea alaturi de aceasta sarbatoare. Pare-se ca era chiar adevarata aceasta vorba, deoarece toti ceilalti cu care venisem isi gasisera cate o fata cu care dansau, vorbeau si radeau. Ramasesem singur, intre oameni care se simteau bine, care se distrau si cantau. Ma simteam in plus. Ma gandeam sa plec din acest loc caruia nu-i apartin, un loc strain. Deodata fata cea bruneta, gazda, veni la mine si ma lua de mana, ducandu-ma printre invitati, undeva in celalalt colt al casei. Ma trezisem fata in fata cu o tanara care statea singura pe un fotoliu. In loc sa plec ca un las, as putea bine mersi sa o invit la dans si sa intru si eu in rand cu lumea normala. Dar… Nici un dar! Trebuie, trebuie sa o fac pentru a-mi dovedi ca mai este o farama de mandrie in mine. Nu trebuie sa ma las furat de vise, de iluzii… Toate astea imi treceau prin minte, se invarteau, plesneau… Nu o cunosteam deloc, nu o mai vazusem niciodata. Cel putin asa credeam deoarece nu-i puteam vedea chipul, invaluit in umbra. M-am apropiat linistit, parca indiferent, si i-am intins mana. Am simtit mana rece ca sloiul, am strans-o usor si am apropiat-o de mine in timp ce se ridica de jos. La inceput, din umbra, iesi parul roscat, apoi gatul subtire, obrajii…bucalati, ochii aceia… Parca se intamplase totul de-a lungul a multor minute lungi, dar de fapt trecuse numai o clipa. Visam? Ce se intampla atunci? Cand mi-a zambit am zis ca mor… Inima mea batea atat de tare incat o puteam auzi foarte bine, fiecare bataie sacadata, din ce in ce mai repede… Nu mai auzeam nimic, nici muzica, nici vocile, ci doar simteam mana rece pe care o strangeam cu atata stangacie!… O voce m-a trezit din betia in care cazusem. Vocea Ei… Dupa atata timp era aici, in fata mea, tinandu-ma de mana. Ceea ce visam zi de zi si in fiecare noapte de cand O vazusem prima oara, devenise acum realitate. Oare? Inca nu eram sigur de cele intamplate, daca era un simplu vis sau pura realitate… Am strans-O atunci la piept si ne-am indreptat spre ceilalti care dansau. Incepuse un cantec frumos, un cantec parca numai pentru noi doi. Dansam lipiti unul de celalalt, doi necunoscuti in mijlocul lumii. Nu mai gandeam nimic ci doar ascultam muzica cu farmecul ei… Mi-as fi dat viata pentru ca acele cateva clipe sa nu se termine niciodata. Lumea mea devenise a noastra…

“ Mi-ai aparut in viata ca un inger in noapte, ca o lebada singura pe oglinda unui lac fermecat. Mi-ai deschis sufletul si mi-ai furat inima. Mi-ai dat in schimb durere si lacrimi. Timpul a trecut si tu te-ai intors pentru a ma amagi. Din nou… Am inchis ochii si te-am luat, si te-am ascuns intr-un loc din care nu mai puteai pleca. Am sperat… Am crezut ca vei ramane cu mine. Mereu… Tu te-ai dus, departe, in necunoscut, te-ai dus si m-ai lasat. Un suflet pustiu… Dar eu te-am pastrat, in inima mea, intr-un loc din care nu vei mai putea fugi. Niciodata…”

Parca si acum, dupa ani si ani, mai simt atingerea Ei… S-au dus acele cateva clipe frumoase. Acum doar le mai visez, in fiecare noapte care mi-a mai ramas. Acum mai am doar amintirile frumoase, dureroase. Nu mai caut raspunsuri ce nu pot fi gasite. Stiu acum doar ca viata este prea egoista, prea rea. Nu merita traita… Imi aduc aminte de “Luceafarul” lui Eminescu in care iubirea a fost spulberata de dorinta oamenilor de a rani, de a minti… Oamenii nu stiu sa iubeasca. Dar ce spun eu? Imi aduc aminte de o frumoasa poveste de dragoste, o legenda pe care mi-a spus-o cineva, demult: “ A fost candva, intr-un colt de pamant, in timpuri de mult trecute, o fata care facea ca soarele sa rasara cand zambea, florile sa-nfloreasca cand radea… Era de o frumusete si de o gingasie nemaiintalnita niciunde pe lume. Era insa singura, in fiecare seara rugandu-se ca cineva sa o salveze de singuratate, de tristete… Dorea iubire… A venit atunci un inger care strabatea lumea dintr-un capat in altul pentru a vedea pe oameni, pentru a-i ajuta. A zarit-o atunci pe fata, stand singura in orasul pustiu… S-a dus la ea si a intrebat-o ce poate face pentru a-i alina durerea. Privindu-se in ochi s-au iubit pe loc. Desi umblase prin lume de mii de ani, ingerul stia ca daca fata il va rani din dragoste el va muri. Un nemuritor cu inima zdrobita va muri pe loc. El credea ca fata este altfel dacat ceilalti oameni, ca nu este egoista si fara de inima. Orbit de iubire spera… O iubea cu tot sufletul sau rece. Se iubeau amandoi si traiau fericiti ani de-a randul. Dragostea lor crestea pe zi ce trecea, in fiecare clipa… A venit insa intr-o zi un om, un simplu pamantean. A vazut-o si el pe fata. Si-a spus ca trebuie s-o aiba langa el. Fata, desi plina de iubire pentru ingerul ei, a fost furata de vraja baiatului. Slabiciunea ei isi spuse cuvantul. S-a dus cu el. Uitase de clipele de iubire pe care le petrecuse cu dragostea vietii sale. Ingerul i-a vazut. A plans atunci pentru prima oara in viata lui infinita… Era insa si ultima oara… Inima i-a inghetat si s-a spart in mii de bucatele. S-a transformat in Cer, aripile in Nori si lacrimile in picaturi de Ploaie… Acum sta singur, undeva sus, nu mai simte si nu mai iubeste. Este singur, insa fara suflet. Este mort… Ranit din dragoste, a murit de-ndata. In fiecare zi cu ploaie ne trimite durerea lui, lacrimi reci care se indreapta spre pamant, spre locul unde i-a ramas inima, iubirea, unica lui iubire…” Dragostea dispare tot atat de repede precum a aparut. Depinde ce inseamna repede… Nu cred povestile astea. Nu vreau sa cred. Dar cei care traiesc unul cu celalalt tot restul vietii? Nu stiu ce vrea sa arate aceasta poveste… Ca nu stiu oamenii ce-i iubirea, ca nu stiu sa iubeasca? Se poate, nu stiu inca nimic… Dar m-am cam abatut de la subiect un pic. Doar un pic…
Acea seara minunata de An Nou reprezenta inceputul tristei mele povesti. Ceea ce incepuse ca un chin, se continua frumos si se termina si mai dureros…
Muzica incetase dar linistea inca invaluia camera. Deodata luminile se stinsera si cei din jurul meu incepura numaratoarea inversa. Noua, opt, sapte… O priveam pe intuneric si nu-mi venea sa cred ca acum O tineam de mana. Sase, cinci, patru… Acea mana rece, acei ochi, acel zambet… Trei, doi, unu… O iubeam din adancul sufletului, O iubeam cu toata fiinta mea, iubeam pentru prima oara… “ La multi ani, iubita mea!”…

De ce exista pe pamant oameni fericiti si oameni tristi? Viata este o intrebare… In acea noapte mi-am dat seama ce se intampla cu mine: din prima clipa in care O vazusem am cazut in capcana iubirii eterne. Nu stiam ce este, insa simteam cum sufletul se chinuie, parca vroia sa-mi spuna ceva… Ce inseamna a iubi? Cred ca stiu mai bine ca oricine. O port cu mine in gand atunci cand respir, atunci cand adorm… O vad in vis, cand ma trezesc… Cand se intampla ca pentru numai o secunda sa mi-O scot din minte ceva in mine moare si o lacrima imi curge pe obraz… Nu vreau sa plang… A iubi inseamna a trai cu inima inghetata, cu ochii mereu pregatiti sa planga de durere. Mi-am dat seama de asta in acea ultima noapte a anului… Eram si eu, dupa luni intregi de durere interioara, in sfarsit fericit. Cat timp voi ramane asa nici nu-mi mai pasa. Acum eram cu Ea. Asta este cel mai important lucru din viata mea…
Luminile se aprinsera si strigate de bucurie se auzeau de pretutindeni. Toti se imbratisau si radeau cu paharele pline in mana. Am simtit din nou mana rece pe care o strangeam. Acum parca un pic mai calda… Mi-a zambit frumos si m-a imbratisat cu putere. Am strans-O si eu atunci simtindu-i caldura trupului si am sarutat-O pe obrajii bucalati. Se uita razand la mine…Ne priveam ca doi copii tinandu- ne de mana, in mijlocul lumii, undeva intr-o lume straina… Nu auzeam nimic, dar vedeam acei doi ochi negri care ma umpleau de viata, de fericire… Nu mai conta nimic acum. Eram impreuna, doi necunoscuti, doua suflete straine, doua inimi pline de iubire… Nu conta ca nu ne stim nici numele, ca nu stim nimic… Timpul trece repede si clipa trebuie traita in toata splendoarea ei. Simteam amandoi asta si nu ne mai pasa de nimic altceva. Eram centrul universului, eram singuri pe pamant… Eram cu inima plina de iubire…
Am iesit afara, pe malul raului, pentru a vedeam focurile de artificii care se inaltau la cer. Toti au iesit pentru a admira frumusetea luminilor ce sfidau noaptea, care faceau ca pentru cateva minute sa fie din nou zi… Eram cu ochii atintiti in sus insa stiam ca nimic nu se compara cu frumusetea Ei. Ii vedeam chipul in noapte, la lumina stelelor cazatoare… Nu ma mai saturam de acei doi ochi care puteau vedea pana in adancul sufletului meu, de obrajii de catifea, de acel zambet, parul Ei moale… La fiecare salba de lumini de pe cer descopeream altceva si mai frumos, care se fixa in mintea mea in detaliu. Ochii mei incantati ca niciodata incepusera sa lacrimeze de atatea clipe in care nu au indraznit sa clipeas- ca, ca nu cumva sa piarda ceva… Atunci privirea Ei s-a abatut asupra mea, asupra ochilor mei… M-a vazut si deodata, renunatand sa mai priveasca cerul, a sters usor lacrima de pe obrazul meu cu aceeasi mana rece, inghetata… Ne-am privit in ochi si ne-am apropiat, si ne-am strans in brate, si ne-am indreptat zambind privirile in sus… Toata lumea tipa, canta de bucurie… Era Anul Nou, bucuria domnea peste tot, era iarna… Era frumos. Pentru prima oara in viata am simtit ca viata este frumoasa, ca oamenii sunt minunati. Simteam asta din tot sufletul. Cata nevoie avusesem de asta… Eram mai fericit ca niciodata in acea clipa. Lumea a inceput sa se risipeasca alungata de frigul inceputului de an. Pe malul apei inghetate am ramas doar noi doi, batuti de vant si de ninsoare. Vroiam atat de tare s-O pastrez numai si numai pentru mine incat nu mai vroiam sa-i dau drumul din stramtoarea bratelor mele. Ne era cald asa cum stateam, unul lipit de celalalt, fara sa vorbim, fara sa ne miscam. Gandul meu era numai la a avea grija de Ea, sa nu-i fie frig, sa nu pateasca nimic… Nu simteam nici vantul, nici fulgii de zapada care cadeau fara intrerupere. A ridicat capul si m-a privit. Plangea… Am simtit atunci cum inima-mi ingheata. Am inceput sa aud balada vantului, fulgii grei de zapada care cadeau prea repede… Imi era frig… Auzeam din nou inima cum bate, cum vroia sa sara din piept… Am sarutat-O atunci pe frunte si i-am pus capul micut si fragil inapoi pe pieptul meu. Totul se invartea in mine, totul era din nou neclar. Revenisem la frig, la vant, la tristete… Auzeam de afara muzica si glasurile parca mai tare, mai tipator. Afara, doi copii stateau stransi in brate, in vant si ninsoare, intr-o lume numai a lor…
Am intrat in noul an cu bucurie in suflet si cu inima impacata. Era tot ceea ce-mi dorisem candva. Au trecut zile albe, cu fulgi mari si ger aprig. Copacii grei de nea se scuturau incercand sa se dezamorteasca din inghet. Lumea imbracata bine nu mai era asa grabita ca odinioara, nici masinile. Si nici vantul nu mai batea. Se auzeau doar rasetele copiilor jucandu-se in zapada si pe aici pe colo cate un claxon ratacit. Stateam iar singur la geamul camerei mele, tot aburit, pe care desenam cu degetul tot felul de prostii pe care le stergeam apoi cu palma care incet-incet devenea uda. Asa simteam frigul de afara. Priveam acoperisul casei din fata incarcat cu zapada si-mi aminteam de soarele care demult se reflecta in tabla lui. Observam cu atentie oamenii, niste puncte negre pe un fundal alb, miscandu-se incet printre masini, alti oameni… Acelasi peisaj alb zi de zi incanta ochii mei care insa cautau altceva. Doreau cu adevarat numai sa vada din nou chipul Ei…
Trecusera alte zece zile de cand n-am mai vazut-O. In acea ultima noapte a anului plecase fara sa-mi spuna nimic, plecase in graba cu un taxi pe la doua dimineata. Nu stiu ce sa intamplat atunci. A plans in bratele mele, dintr-un motiv cunoscut numai de Ea. Ramasem din nou singur. Am plecat si eu spre dimineata, intorcandu-ma pe acelasi drum care-l bateam zi de zi. Am inceput sa gandesc altfel caci ceea ce se intamplase atunci nu putea fi trecut cu vederea, nu mai puteam spune, cum spuneam odinioara, ca trebuie sa O uit… Nu mai puteam nega ca Ea este singurul meu scop in viata, ca pentru Ea respir, ca pe Ea o iubesc… Simteam framantarea dragostei in fiecare particica a corpului. Simteam cum inima bate altfel, mai tare, mai puternic… Asta simteam zi de zi si nu mai puteam indura asa ceva. Trebuia sa se termine in vreun fel sau altul. Ori imi stergeam imaginea Ei din minte si din suflet, ceea ce era imposibil, ori trebuia s-O am langa mine tot restul vietii… Nu mai eram acelasi om, ceea ce ma ingrijora caci simteam lucruri noi care ma faceau sa-mi imaginez cele mai nastrusnice nebunii. Trebuia sa ma regasesc si singura modalitate era sa fi dat tot ce puteam, tot ce aveam, pentru a-i demonstra cat de mult O iubeam, cat de adanc mi s-a intiparit in suflet tot ceea ce reprezinta Ea: zambetul, ochii, parul, lacrimile… Asta era tot ce cunosteam despre G. Aflasem cum O cheama la acea petrecere. Am aflat de asemenea ca este la liceul unde invat eu, tot in clasa a XII-a. Tot restul acelei nopti am vorbit cu fata care ma luase de mana pentru a ma conduce la Ea. S-a dovedit de fapt a fi chiar bruneta cu care era in scoala, in acea prima zi, pe care insa nu o recunoscusem fara ochelari. Mi-a povestit cum sunt ele bune prietene de la gradinita, la ce scoala au fost si ca s-au hotarat sa vina aici ca au auzit ca este un liceu bun. Dar pe mine nu asta ma interesa. Vroiam sa stiu tot, fiecare amanunt despre Ea, despre G., fata care m-a fermecat pe loc, fata pe care O iubeam cu adevarat… Mi-a spus ca este cu un an mai mica ca mine, ca are un frate si ca sta putin mai sus de unde sta ea. “Este o fata finuta, vesela si desteapta. Ii cam place sa umble cu baietii si sa iasa in oras sambata seara. Este o fire jucausa dar cateodata isi arata si a doua fata.” Astea au fost cuvintele ei. Desi ascultam cu placere ceea ce-mi spunea bruneta, nu prea ma incredeam in vorbele ei. Cum adica - fata care mi-a stat in brate, cea pentru care eram in stare de orice, sa fie o fata careia sa-i placa sa “umble cu baietii”? Nu eram dispus sa cred o asemenea nebunie. Nu vroiam sa cred ca au mai fost altii care au atins-O, care i-au mangaiat parul… Insa vestea ca invata in acelasi liceu cu mine m-a bucurat nespus la inceput. Imi ziceam ca va fi mai aproape de mine mereu, ca-i voi putea admira ochii in fiecare zi… Am crezut ca astfel, cu timpul, se va uita poate si la mine, la cel care, pentru o noapte i-a oferit umarul pentru a plange. Insa eram sigur ca a si uitat de acea noapte… Imi doream ca scoala sa inceapa chiar azi, sa nu mai existe vacante si orele sa fie de dimineata pana seara tarziu… Astfel puteam sa fiu cu iubita mea aproape, sa nu ne mai despartim niciodata, sa fim mereu ca-n prima noapte in care ne-am cunoscut. Vroiam… Tot felul de astfel de ganduri imi treceau prin minte. Eram mai nesabuit, mai indragostit. Acum chiar ca nu mai gandeam cu capul… Asa eram de fericit atunci incat mi-am zis ca nimic nu-mi poate sta in cale, ca nimic nu ma poate opri de la a O iubi , de la a ne iubi… Erau visurile unui adolescent care se vor dovedi mai tarziu a fi zdrobite intr-o clipa, tot asa de repede cum au devenit realitate. Credeam ca numai noi doi suntem pe pamant, ca lumea e a noastra, ca nimic nu poate impiedica dragostea dintre noi. Care dragoste? Ce tot vorbesc eu aici? Am uitat ca singurul care iubeste in aceasta asa zisa “relatie” eram eu si numai eu… Uitasem ca nici nu O cunosteam bine pe G. si deja ma vedeam langa Ea, pentru totdeauna, asa cum a fost in noaptea aceea… Speranta era singura care imi mai ramasese. Trebuia sa-mi depasesc situatia, trebuia cu orice pret sa fiu impreuna cu Ea. Mereu…
Desi trecusera numai zece zile din noul an mi s-au parut sute, mii… Am inceput sa simt durerea mai apasatoare decat la inceput. Stiam acum numele Ei, ceea ce ma facea sa fiu si mai nelinistit. Vroiam sa stiu totul, absolut totul despre G. insa trebuia sa ma multumesc cu ceea ce-mi spusese bruneta, atunci, de Revelion. Nu stiam ce sa fac. Vroiam sa merg prin zona unde statea, poate, poate de O voi vedea… Vroiam sa fug prin tot orasul, in lume, numai ca sa-mi umple inima de bucurie cu zambetul acela… Stateam ore in sir pe geam sperand ca poate va trece pe aici… Eram disperat. Ma simteam ca o pasare in colivie care se zbate sa iasa, sa fie libera, sa fuga… Eram neputincios in fata destinului aprig. As fi dat ce este imposibil pentru o clipa numai din seara aceea. Acum mi se pareau acele ore din noaptea rece doar niste simple clipe trecatoare. Vroiam ca timpul sa se opreasca pentru totdeauna in acea noapte. Sa stam asa, impreuna, pana cand soarele va ingheta si luna se va stinge… Ma gandeam mereu de ce a plans in noap- tea aceea, daca am gresit eu cu ceva, daca eu sunt de vina… Toate gandurile din lume imi treceau acum prin minte formand o cavalcada de idei care insa se terminau, pentru cateva momente, cu speranta ca vom fi impreuna totusi. Candva… Tot ceea ce puteam face era sa astept venirea scolii. Atunci urma sa O vad din nou, sa-i vorbesc si sa-i arat cat de mult O iubeam pe Ea… Numai pe Ea...
Dupa cateva zile lungi, care mi s-au parut ani, a venit si mult asteptata zi de scoala. Aceeasi vreme de pastel cu ninsoare deasa si vant, si ger… Mi-ajunsesera atatea nopti nedormite, atatea zile posomorate. Venise ziua cand trebuia sa infrunt destinul, durerea…
Acelasi drum care demult mi se parea lung, acum l-am strabatut cu mare repezeala prin zapada pana la glezna. Nu mai erau covoarele de frunze galbene, nici copaci goi. Acum totul era alb, frumos, vesel… Parcul era si el de un alb curat ca lacrima. Bancile acoperite cu nea purtau urmele vrabiilor friguroase. De ce oare n-or fi plecat si ele in tarile calde? Aceleasi intrebari retorice mi se invarteau in gand. Prea mult intrebari… Nici un raspuns. Vedeam scoala. Din nou copii grabiti, cu fulare groase, caciuli si manusi… Masinile acelea… Parintii, profesorii, colegii… Vedeam fiecare amanunt din fata mea. De ce? Vroiam doar sa ajung cat mai repede in scoala, la caldura, la prieteni. Pe cine incerc sa pacalesc eu? Vroiam sa O vad pe G., vroiam sa-mi umple inima de fericire cu zambetul Ei… Aveam nevoie de Ea. Simplu. Simteam ca daca nu O s-o vad mor. Asa ceva se intampla cu mine atunci. Ce poate sa faca o fata care stie sa zambeasca… Ajunsesem sa depind de Ea. Vroiam s-O vad, desi stiam ca iar imi va bate inima atat de tare incat o voi putea auzi… Nu mai puteam trai asa. Trebuia cu orice pret s-O vad atunci…
Am intrat in scoala din nou aglomerata. Ca de obicei… Ochii mei cercetau fiecare coltisor numai de ar vedea-O. Prietenii ma salutau dar eu nu-i auzeam. Aveam un singur scop. Acela de a ma intalni cu fiinta pe care o iubeam cel mai mult pe lumea asta. Am vazut-O in cele din urma… Statea singura in fata unei clase. Probabil ca o astepta pe prietena Ei. Inima incepuse sa-mi bata tare. Ce-i voi spune? Daca m-a uitat? Din nou acelesi intrebari… Nu mai vroiam sa le aud… M-am dus inspre Ea cu pasi repezi. In timp ce ma apropiam imi dadeam seama ca e mai frumoasa, mai fermecatoare ca niciodata. Inima crestea ritmul. Nu-mi gaseam cuvintele, incepusem sa tremur. Totul s-a terminat mai usor decat credeam. Atunci cand m-a vazut, Ea m-a salutat pe mine. Nu ma mai gandeam la nimic acum. Ascultam numai vocea Ei frumoasa cu atata drag si placere… Cat mi-au lipsit cuvintele Ei!… Mi-a facut semn sa ma duc la Ea. Nu mai vedeam nimic in jurul meu. Tot ce ma interesa era sa ajung langa Ea, sa trec de toti acei copii care stateau intre noi. Mi s-au parut minute lungi acele cateva secunde cat a durat “drumul” pana la G. Gasindu-ne fata in fata m-a intampinat cu acelasi zambet care ma fermecase acum cateva luni de zile… Ceea ce asteptasem atata timp iata ca se infaptuia… Ne uitam unul in ochii celuilalt parca retraind acea noapte. Nimic nu era mai frumos pe lume decat Ea. Totul era frumos la G. Cand O priveam imi aparea un zambet pe buze si-mi venea sa O strang in brate si sa nu-i mai dau drumul niciodata… Ne-am imbratisat acum ca niste vechi amici care nu se mai vazusera de ani intregi. Poate chiar asa ne simteam atunci… Am inceput sa vorbim despre cum este liceul, colegii si profesorii. Parca ne cunosteam de o viata. De fapt numai o data ne-am vorbit… Era o placere sa-i vorbesti. Simteam ca Ea este persoana careia i-as putea spune orice, tot ceea ce am pe suflet… Eram mai fericit ca niciodata in acele minute cand am vorbit cu G. Parca eram buni prieteni de cand lumea. Asta pe mine ma bucura nespus. Simteam in vorbele Ei o sinceritate si o fericire nemaiintalnita. Atunci nu pomenise nici unul din noi de acea noapte. Nici nu stiam cum as putea incepe. Poate ca ar fi mai bine sa dam uitarii acea seara… Dar de ce? Trebuia sa-mi explice de ce a plans la pieptul meu, de ce a fugit fara sa-mi spuna nici o vorba. Aceste lucruri ma framantau de atata vreme. Meritam un raspuns… Dar nu vroiam sa stric acea discutie, desi despre lucruri marunte, cu o chestiune care nici nu stiu ce a insemnat, ce a fost… Stiu doar ca atunci am fost intr-o lume a noastra, o lume frumoasa… Asa imi placea mie sa cred. Visam de asemenea clipa cand amandoi vom spune ca aceasta lume e a noastra. Prea multe ganduri intr-o minte si asa stearsa… Acele cateva minute de vorbit s-au incheiat cum nu se putea mai bine. Inainte sa intre in noua sa clasa m-a sarutat pe amandoi obrajii zicandu-mi ca in pauza urmatoare sa ne intalnim sa mai vorbim. Oare ce forta malefica se juca cu mine in felul asta? Inainte sufeream cumplit cand nu O puteam vedea, ca nu O pot asculta, iar acum legatura dintre noi incepea sa capete forma unei prietenii. Nimic nu ma facea mai fericit dar era totusi vorba despre viata mea, sufletul meu… Ce tot vorbesc eu aici? Ea este viata mea, numai langa G. pot exista eu…
Prima ora din noul trimestru a trecut mult mai repede decat de obicei. Oare de ce? Ghici… Nimic mai simplu. Acum eram si eu fericit si ma gandeam nerabdator la ceea ce urma sa se intample in pauza care venea. Numai la acea ora de fizica nu-mi statea gandul atunci. Eram plin de idei care mai de care mai nebunesti referitoare la discutiile pe care le-am putea avea noi doi. Nu stiam ce sa-i spun mai intai, ce s-O intreb… Vroiam sa aflu cat mai multe mai ales ca incepusem sa O cunosc cat de cat. Dar nu vroiam nici sa reped lucrurile temandu-ma de reactiile Ei sau de raspunsurile pe care mi le-ar da. Pur si simplu nu stiam ce sa fac mai inainte. Nu stiam inca modul in care sa-i vorbesc sau sa ma port cu Ea. Stiam doar ca trebuia sa ma apropii de G. oricat ar dura asta, ca trebuia sa devenim una si aceeasi persoana. In acea ora m-am inchis in mine, numai eu si cu gandurile mele. Cand am auzit soneria de iesire m-am ridicat din banca. In acel moment tot ceea ce planuisem, tot ceea ce-mi propusesem sa-i zic se sterse deodata. Acum nu mai conta decat s-O gasesc si oi vedea eu dupa aia ce o urma. Aveam nevoie de prezenta Ei langa mine care imi hranea sufletul… Aveam nevoie de G. ca de aer. Fara aer mai traiam eu cum mai traiam insa fara Ea nu puteam de fel… Dar daca a uitat de “intalnirea” noastra? Daca nu face decat sa se joace cu mine? Nu vroiam sa cred asa ceva. Si era adevarat… Am gasit-O tot acolo, in fata clasei unde invata, la parter, stand singura, asteptandu-ma. Ma intampina din nou cu acel zambet de copil. Era frumoasa… Parul acum strans era parca mai stralucitor ca niciodata si ochii mai plini de lumina… Cand zambea i se putea vedea varful limbii iesind intre dintii albi ca laptele. Ma omora acest lucru… Pur si simplu radeam de fericire cand O vedeam, necrezandu-mi ochilor ca am cel mai frumos lucru din lume in fata ochilor. Se uita fix in ochii mei absorbindu-mi toata iubirea ce o aveam in suflet. Am inceput sa vorbim despre cum a fost prima ora din acest nou trimestru, cum a fost ora Ei, prima in aceasta scoala. Mi-a povestit de colegii din clasa si de profesor. Ma ruga sa-i spun cat mai multe despre scoala, prieteni, cum ne distram pe aici. In timp ce ne plimbam pe culoarele scolii ma gandeam daca nu cumva se folosea de mine pentru ca nu mai cunostea pe nimeni altcineva, sau daca pur si simplu, cum mi s-a intamplat mie, sa se fi indragostit de mine… Doamne, ce-mi mai placea gandul acesta!… Iar gandeam prea mult. Trebuia doar sa astept, s-O cunosc bine si sa incerc sa-i fiu alaturi mereu. Nu conta, caci si asa, orice s-ar fi intamplat tot O iubeam numai pe Ea, desi ar fi urmat sa fie o iubire in taina… Nu vroiam asa ceva. Oricum, acum trebuia sa traiesc clipa, sa ma plimb langa G., sa vedem scoala impreuna. Vorbeam despre tot felul de chestii mai mult sau mai putin importante, comparatii intre scoli, prieteni, intamplari aiurea… Tot felul de nimicuri care insa faceau legatura dintre noi mai stransa. Cel putin asa speram eu. Asa treceau pauzele una dupa alta. Ne plimbam peste tot, pe la toate etajele, prin curte si pe afara scolii. Exact ca niste buni prieteni care se cunosc de multi ani. Ca doi copii care au copilarit impreuna si au intrat in viata de mana. Eram de fapt doi copii care-si marturiseau treptat dragostea eterna…
Asa au trecut zile intregi. Eram mereu impreuna in fiecare pauza, plecam tot impreuna dupa ore spre casa. Vorbeam despre orice si oricine deschis, fara sa ne ascundem si fara sa ne mintim. Toate discutiile noastre erau de fapt un joc de intrebari la care trebuia sa raspundem amandoi sincer. Ziua ne-o petreceam impreuna, la scoala, si seara vorbeam la telefon ore in sir. Din cand in cand mai ieseam si in oras, sambata sau duminica. Ne plimbam prin parcurile inzapezite sau pe lacurile inghetate. Ne tineam de mana ca doi indragostiti si toata lumea credea ca asa si suntem. Eram de nedespartit. Ca prin minune devenisem niste prieteni adevarati, cei mai buni prieteni din lume… Curios lucru. O fata si un baiat sa fie impreuna in fiecare zi fara sa-i lege alte sentimente in afara de simpla amicitie… Dar uitasem oare de dragostea ce i-O purtam? Nicidecum… Pe zi ce trecea aceasta crestea in inima mea, in taina, O iubeam mai mult cu fiecare clipa petrecuta impreuna. Nu uitasem catusi de putin de durerea ce-o avusesem in suflet sau de clipele de singuratate, departe de Ea. Nu vroiam insa sa-i marturisesc dragostea, temandu-ma ca toata povestea asta frumoasa sa se termine intr-o clipa. Daca m-ar fi intrebat insa daca O iubeam i-as fi raspuns: “Daca te iubesc? Nu exista univers in care sa incapa iubirea ce ti-o port de atata timp… Te iubesc cum nu te-a mai iubit nimeni si nici n-o va mai face cineva vreodata. Te iubesc cum n-am iubit pe nimeni. Adica gresesc. Te-am iubit doar pe tine, te iubesc si te voi iubi atata timp cat soarele va rasari…” Poate totusi, candva, ii voi putea spune ceea ce simt. Poate.
Trecea timpul. Iarna era pe terminate si incet-incet apareau raze de soare primavaratic. Ninsoarea se transforma in ploi marunte si vantul in usoare adieri. Peisajul de iarna disparea vazand cu ochii si asta nu-mi prea placea. Urmau sa vina din nou zile calde si insorite in locul celor triste, cu ploaie si vant, cu frunze galbene si copaci goi. Timpul trecea prea repede. Poate si din cauza ca eram foarte fericit, cu inima impacata. Stateam numai impreuna si aflam lucruri noi despre Ea la fel cum si Ea afla chestii noi despre mine. Desi unele ma cam suparau, in sensul ca-mi povestea despre prietenii pe care i-a avut in trecut, ascultam tot, glumeam si radeam din nou. Asa era viata noastra de liceeni indragostiti. Eu de Ea si Ea de … nu stiu. Doi prieteni impotriva tuturor, mereu unul langa celalalt, la bine si la rau. “Buni prieteni”… Nu prea imi placea cum suna. Mai potrivit ar fi fost “indragostiti pana la Dumnezeu”. Asta e… Trebuia sa ma multumesc cu ce imi dadea soarta. Nu aveam incotro. Deci asa petreceam timpul noi doi, uniti ca intr-o poveste de iubire, treceam prin viata de liceean impreuna. Era frumos…
Treceau zilele reci pe langa noi si nu aveam cum sa opresc acest schimb de decor. Simteam cum o parte din mine dispare odata cu sfarsitul toamnei, a iernii. Toamna a fost atunci cand m-am indragostit pentru prima oara. Atunci am cazut in abisul iubirii eterne de unde nu mai puteam iesi niciodata. Vremea galbena din acele zile s-a dus, la fel si cantecul vantului. Doamne ce dor mai imi este de acel cantec, de ploaie… Imi aduc aminte cum stateam ore in sir la geam si plecam cu gandul departe, foarte departe si totusi aproape. Ma gandeam la Ea mereu. Priveam trecatorii si O cautam cu disperare, la fel ca in prima zi de scoala. Vroiam s-O vad. Priveam toate persoanele din strada si-mi spuneam ca nimeni nu se poate compara cu G., ca nimeni nu imi poate aduce zambetul pe buze din nou. Doar Ea. O gaseam in ochii fiecarui trecator si inima o lua razna insa dupa cateva clipe ma trezeam din betie si realizam dezamagit ca nu e Ea. Aveam nevoie de zambetul Ei ca de aer sau apa. Ma hraneam cu imaginea Ei in fiecare zi si atunci cand nu O vedeam imi spuneam ca nu mai are rost sa traiesc. Parca eram nebun atunci. Totul se intampla in imaginatia mea. Adevarul este ca eram singur, cu inima pustie, si Ea, undeva departe, poate cu altcineva. Durerea din suflet ma facea sa ma gandesc la cele mai aiurea chestii, ma facea sa visez cu ochii deschisi. Numai asa puteam sa fiu langa G., numai in mintea mea. Chiar ca eram nebun. Nebun dupa Ea…

“ Se intampla uneori sa vorbesc singur. Te simt langa mine si cred ca ma auzi, ca ma vezi. Incep atunci sa-ti povestesc cum iubirea eterna si-a gasit locul in sufletul meu. Iti spun ca nimeni, niciodata, nu va mai trai asa ceva…vreodata. Ca te iubesc cum nimeni altul n-o va mai face, ca te iubesc cu adevarat. Ca te iubesc… Iti spun un simplu “te iubesc”. As vrea sa poti trai viata mea, sa simti ce simt si eu. Sa vezi cum lacrimile-mi curg la fiecare rasarit de soare… Si-ti povestesc minute-n sir. Dar ma trezesc si imi dau seama ca iar visez si nu e nimeni langa mine… Doar ploaia. Caci tu te-ai dus… Te-ai dus departe…”

E marti. Trebuie sa termin cu bine acest ultim an scolar. Vin examenele si, cica, facultatea. Ai mei se tin de mine cu meditatii si ma bat la cap sa invat zi de zi la scoala. Programa de bacalaureat se schimba tot atat de des ca si vremea. Azi ploua, maine este soare. Azi mai baga ceva, maine scot altceva. Este organizarea de doi bani. Ce m-o interesa, nu stiu… Imi tot repet ca l-oi lua si pe asta. Sper… De altfel cum sa invat si sa ma gandesc la lectii cand in mintea mea este loc numai pentru G.? Scriu doua cuvinte si iar ma opresc si visez cu ochii deschisi. Numai la Rebreanu nu mi-e gandul… Ai mei imi spun ca fara acest examen nu pot face nimic in viata. Buna gluma… Care viata? O tot spun ca fara Ea nu pot exista…
Odata cu venirea primaverii au aparut si primele pete de culoare verde si apoi alb. Florile de cais se vedeau de la geamul meu, unde, nu demult, puteam admira copacii grei de zapada. Si acum era frumos… Simteam cum aerul diminetii ma trezea la viata si cantecul vrabiilor de la balcon ma faceau sa rad. Radeam si atunci cand vedeam soarele printre norii albi si imi spuneam ca este o noua zi. Ma simteam si ma purtam ca un copil de trei ani. Imi placea ceea ce era frumos si ma incantau lucruri pe care altii le ignora. Aveam inca sufletul unui copil dar capabil de emotii peste puterea unui om. Simteam cum iubirea din interior ma goleste de ultima farama de viata. Eram insa neputincios…
Plecam in fiecare zi spre scoala pe acelasi drum care insa mi se parea mai scurt. Calcam acum pe pietre, praf, o hartie… S-a dus zapada. Eram nerabdator s-ajung, s-O vad si sa-i vorbesc. Nu o mai vazusem de…ieri. Mi-era dor de G. in fiecare zi. Mereu stateam in fata portii si ma uitam in susul strazii de unde urma sa apara. Eram nelinistit si inima imi batea mereu la gandul ca ar putea sa nu vina. Dar Ea mereu venea si imi incanta privirea in fiecare zi. Mereu fugeam primul din clasa si nu ma interesa dacat sa merg si sa vorbesc cu G., ca de obicei, despre nimicuri. Pur si simplu eram indragostit. Imi repetam la infinit ca nu se putea sa ma fi indragostit, nu se putea… Cred ca vroiam sa-mi mai linistesc mintea insa nu puteam minti si inima. Imi aduceam aminte din nou ca cineva m-a facut sa-mi aud bataile inimii… Prea multe vorbe. Iubirea nu tine de mintea unui om. Se intampla repede dar nu stii ce se intampla cu tine. Devii altcineva, altceva… Daca soarta este blanda cu tine face ca in timp, dupa vreme lunga, sa uiti ce e iubirea. Daca pur si simplu nu ai noroc, nu poti opri durerea decat daca o transformi in placere, langa persoana iubita, sau esti destul de tare incat sa o poti rabda singur. Sau o poti opri murind… Am devenit un filozof… Vorbesc despre chestii pe care le simt dar pe care nu le pot descrie in cuvinte. A iubi inseamna a plange in sine… Cand plangi incepi sa tremuri. Asa te simti cand iubesti. Plangi in sine, fara lacrimi, mereu, si te poti linisti numai daca te gandesti la acel cineva. Uite ca am gasit si o definitie pentru iubire… De fapt spun ce simt eu… Ca lumea, nu? Eu am inceput sa plang de cand am vazut-O pe G. Imi trecea pentru scurt timp numai cand ma gandeam la Ea sau cand eram distras de altceva. Insa cand imi aparea din nou imaginea Ei, plansul era atat de puternic incat imi dadeau lacrimile si imi auzeam inima batand. Cautam senzatii pe care nu le traiam, in poezii si romane de dragoste. Scriam si eu tot felul de nebunii… Credeam ca asa imi va fi mai usor. Asa si era insa pentru numai cateva minute. Nu stiam ca faceam ce nu trebuia, ca poeziile si cartile nu fac decat sa-mi hraneasca dorinta de iubire. Trebuia sa fac cat mai multe tampenii, sa fiu cu prietenii mei si sa evit sa fiu singur. Insa cand ajungeam in patul meu ghici ce se intampla… Era noapte si era liniste. Ma gandeam numai la Ea. Orice faceam nu puteam sa O scot din sufletul meu. Deja incep sa aberez… Nu pot spune ce simt eu. Pur si simplu nu se poate spune ce simti atunci cand iubesti cu adevarat, cu toata fiinta si cu tot sufletul…Nu se poate sau nu pot. Nu stiu. Vorbesc despre ceva care este peste puterea mea insa sunt nevoit sa simt si sa indur. Simplu. Iarasi mint…
Asa treceau zilele de inceput de primavara. Doi copii care au legat o priete- nie pe veci. Ne-am jurat ca asa vom ramane mereu, cei mai buni prieteni, la bine si la rau, tot restul vietii. Intre noi exista o iubire speciala care ne lega. Insa cineva iubea mai mult. Oare cine… Imi ascundeam cat puteam eu de bine durerea din suflet. Ea nu banuia nimic. Nu banuia ca prietenul Ei cel mai bun O iubeste asa cum florile iubesc ploaia. Ma simteam ca un tradator. Oare trebuia sa-i spun? Nu stiam ce sa fac, insa nu trebuia sa stric legatura noastra. Am si jurat ca nimic nu poate sa ne desparta. Oare “nimic” insemna si dragostea mea? Nu mai puteam sa gandesc. Nu mai conta decat sa fiu cu Ea, nimic altceva… In fiecare zi aceleasi ore lungi care se terminau insa cu zece minute de fericire. Nu ma gandeam decat la cum sa treaca timpul mai repede. In pauze insa vroiam ca timpul sa se opreasca. Asa traiam eu zi de zi iubind in taina… Era bine oare ce faceam? Dar ce puteam sa fac oare? Nu mai puteam rezista asa. Chiar daca Ea nu se intalnea cu nimeni altcineva, eu nu puteam sa-i stau alaturi cand de fapt eu O iubeam. Tot repet lucrul asta. Simplu: desi eram mereu cu G. nu vroiam numai sa fim prieteni. Nu aveam ce face. Eram indragostit si nu o mai puteam ascunde. Trebuia sa-i spun… Eram sigur ca si Ea va dori sa fie cu mine. “Eram sigur”? Ce tot vorbesc eu? Mai degraba speram si ma rugam la Dumnezeu sa… Iar visam. Un lucru e cert, si anume ca trebuia sa-i marturisesc iubirea ce i-O purtam in suflet de atata timp. Cand, cum si unde ii voi spune aceasta minunatie nu stiam. Speram sa vina candva clipa potrivita sa-i dovedesc cat de mult O iubesc. Folosesc prea des cuvintul asta complicat – iubire. Imi place…O simt.
Nu-mi placea deloc atunci cand altii se uitau dupa G. Eram gelos pe colegii Ei, pe profesorii cu care vorbea… Doream sa fie numai a mea, numai eu sa-i vorbesc si sa O ating, sa O simt si s-O iubesc… Vroiam sa vina sfarsitul lumii si noi doi sa fim singurii supravietuitori. Pe zi ce trecea eram mai nebun, mai indragostit. Gandurile mele luasera o intorsatura tragica, deoarece ajunsesem sa doresc moartea celorlalti oameni, sa ramanem noi doi… Continuam deci sa gandesc numai cu inima, si asta lua o amploare din ce in ce mai mare, mai ingrijoratoare... Am tot vazut prin filme oameni care s-au sinucis, sau mai rau, au omorat numai din cauza acestei notiuni care nu poate fi explicata, acel ceva ce numim iubire. Imi tot spuneam ca doar nu voi ajunge sa omor pe cineva. Aceste ganduri aiurea insa imi aratau ca incep sa declin, sa devin altcineva, mai bun dar si mai rau totodata. Sufeream o serie de schimbari de comportament si gandire. Intr-o zi eram linistit si ingandurat, in alta insa radiam de fericire. Nici eu nu stiam de ce. Vroiam oare sa atrag atentia? Cui? Poate Ei… Poate ca nici ceea ce faceam nu mai era coerent, poate ca fiinta mea nu mai suporta sa iubeasca in taina… Cand O vedeam insa ca nu prea vorbeste cu altcineva, ci vine mereu sa stea cu mine, ma gandeam ce norocos sunt si-i vorbeam fericit, uitand de dragostea mea…

“ Mi se parea cateodata ca aud pe cineva vorbind despre tine. Spuneau ca esti frumoasa si se intrebau daca “esti cu cineva”. Simteam cum tremur si cum sufletul imi plange, si pieptul ma doare rau… Imi venea sa strig in gura mare, sa le spun ca Tu numai pe mine ma iubesti, numai pe mine ma doresti… Sa strig, s-auda toata lumea, ca Tu existi doar pentru mine, ca ne iubim la infinit… Poate ca asa a si fost candva. Nu mai stiu. Vroiam sa stie toata lumea ca numai pe mine ma iubesti…”

Intr-o zi cu soare cald mi-am spus ca azi trebuie sa fie ziua in care ii voi marturisi dragostea. Azi trebuia… Imi era greu, sincer greu. Cum sa-i spun celei mai bune prietene, unica dealtfel, ca O iubesc de atata timp si nu i-am spus nimic care sa ma dea de gol. Adica am mintit-O in tot acest timp… Aveam dreptate cand ma simteam ca un las, ca un om nedemn de G. De altfel eu credeam ca nimeni nu O merita pe G. din lumea asta, nici eu, nici … nimeni. G. este prea buna pentru orice simplu om. Ea merita tot ceea ce este mai bun pe aceasta lume. Eu nu-i puteam oferi decat dragoste. Dragoste eterna… Deci ce puteam sa fac? Sa-i spun ca O iubesc dar nu sunt demn de Ea? Nu mai stiam nici eu ce faceam. Simteam doar ca trebuie sa ii spun ceva… Acum imi este mila de persoana care eram atunci si ma intreb daca au meritat toate astea. Ca eram indragostit? Asta o stiu mai bine ca oricine, insa nu meritam sa sufar atata timp si pur si simplu sa innebunesc. Abia acum realizez ca nu mai stiam ce se intampla cu mine, ca nu mai eram eu… Pe atunci aveam numai un gand: “ O iubesc mult… Prea mult…” Asa trecea viata mea de liceean indragostit. Sufeream si iubeam. Sunt sinonime. Mi-am spus deci ca nu mai pot continua asa. O asteptam ca de obicei in fata portii si ma uitam, acum si mai disperat, dupa Ea. Din nou incepusem sa nu mai aud nimic si ma gandeam numai la ce-i voi spune. Am renuntat la ideea cum ca ar veni candva momentul potrivit. Nu mai puteam astepta. In capul meu se invarteau o multime de idei insa niciuna nu-mi suradea. Am vazut-O atunci, tot atat de frumoasa ca si ieri, zimbindu-mi ca in fiecare zi. Ne-am imbratisat si i-am mangaiat parul. Era fin si moale. Era si mai frumoasa. Am intrat amandoi in scoala aglomerata vorbind despre un film, cineva, o barfa… Cine mai stia? A urmat apoi prima ora. Si a doua si a treia. Nu-i spusesem nimic deocamdata si nu mai puteam minti mult timp. Orele treceau din nou greu, mai plictisitoare, mai lungi… Eram din nou trist ca nu pot face nimic impotriva destinului. Intr-o pauza m-a intrebat ce se intampla cu mine. Poate ca in fata Ei eram transparent… Inima incepuse din nou sa-mi bata tare. O auzeam mai tare ca niciodata. I-am luat mana rece si am pus-o pe inima mea. A zambit. Din nou. I-am dat parul dupa ureche, asa cum obisnuiam eu, pentru a i se vedea chipul de inger. Am intrebat-O daca simte. Nu mai zambea. I-am spus cu glas subtire: -Te iubesc G… Da, Te iubesc! Doua cuvinte simple care au explicat intr-o clipa suferinta cunoscuta numai de mine. Doua cuvinte care sunau banal, poate chiar aiurea. Eu… Trecuse numai o clipa si deja fiecare particica din corpul meu tremura mai tare, tot mai tare… Mi-a luat mana si a pus-o pe pieptul Ei. M-a intrebat daca simt. Simteam cum ii batea inima tare, se zbatea ca o pasare in colivie. Nu stiam ce se intampla… Visam oare? Mi-am zis atunci ca as da orice ca nu cumva sa fie un vis. Vroiam sa… A trecut o clipa si am auzit doua cuvinte: -Eu te iubesc pe tine! Eu te iubesc! Doamne cat de frumos a spus-o! Dar ce a zis? Ca ma iubeste? Si nu era nici vis… O mai mare dorinta de a plange ca atunci nu mai intalnisem. Tocmai ne marturisisem dragostea… Nu eu. Noi. Ne-am strans in brate cu toata puterea si ne tot repetam aceleasi cuvinte banale care insa incepeau sa capete o noua nuanta. Reprezentau ceea ce simteam, lacrimile, zambetele, durerea… Dupa vreme lunga de iubire in taina, visul meu devenise realitate si simteam acum ca traiam, ca nu a existat si nici nu va mai exista vreodata iubire ca a noastra… Alte cuvinte erau de prisos. Imi doream ca acea clipa de iubire sa nu se termine in veci, sa stam asa uniti, sa simtim fiecare sufletul celuilalt si sa ne sarutam ochii, obrajii, parul, buzele, la infinit… Nu se poate descrie in cuvinte ce simteam atunci. Trebuie sa suferi, sa plangi si iar sa cunosti durerea pentru a simti. Trebuie doar sa iubesti…
A fost o zi frumoasa… Prea frumoasa. Tot restul acelei zile de primavara am fost mai fericit decat in toata viata la un loc. In cele din urma am realizat ca totul se sfarsise. Gata cu suferinta, gata cu iubirea pe ascuns. Acum traiam numai cu gandul ca maine O voi vedea, si de aceasta data ne vom saruta si ne vom iubi cu adevarat, aievea viselor de altadata. Acum in fiecare zi ne vom imbratisa cu putere si nimeni nu ne va mai desparti vreodata. Se sfarsise deci durerea… Acea zi de primavara a insemnat si altceva. Era ziua in care am spus prima oara in viata mea Te iubesc, prima oara cand cineva mi-a spus Te iubesc. In acea zi vroiam doar sa tip, sa strig in gura mare, ca O iubesc, ca ne iubim! Mergeam prin scoala razand singur si toti se uitau la mine. Numai eu stiam ce se intampla in sufletul meu, ce mare bucurie aveam in interior si nu mai stiam cum s-o ascund. Vroiam ca toata lumea sa simta fericirea mea, o meritam! Am fost oare atunci atat de indragostit, atat de orbit de iubire? Acum ma gandesc cat am suferit si-mi dau seama ca un simplu Te iubesc nu putea sa-mi stearga toate lacrimile… Nu stiu ce sa cred acum dar atunci, acest Te iubesc, imi daduse o viata noua. Mi-a dat clipe de fericire, momente frumoase, dupa cum aveam sa vad in zilele ce-au urmat…
In fiecare pauza dintre ore ne iubeam mai mult, mai sincer. Simteam cum inima ii bate cand ne strangeam in brate, citeam iubirea Ei pe zambete, in ochi, in cuvintele frumoase pe care mi le spunea. Eram sigur ca ma iubea doar pe mine, ca ma iubea la fel de mult cum O iubeam si eu. De ce oare isi ascunsese deci iubirea fata de mine tot acest timp? Putea opri suferinta prin acele doua cuvinte banale care mi le spusese mai devreme. Acum nu mai contau zilele de singuratate deoarece acum eram impreuna, unul cu celalalt, si cel mai important lucru, ne iubeam. Nu numai eu, ca odonioara, ci ne iubeam… As fi repetat la infinit aceasta propozitie: Te iubesc, Ma iubesti, Ne iubim… Treceau zilele repede acum. Timpul trece repede cand iubesti si cand esti iubit deoarece nu mai trebuie sa numeri orele de durere. Cand ne vedeam la scoala ma bucuram atat de tare incat nu ii mai dadeam drumul din stransoarea bratelor. Ne sarutam cu foc si ne tineam de mana in fiecare clipa petrecuta impreuna. Ne plimbam in pauza peste tot si ne spuneam cuvinte frumoase, de care nu ma mai saturam. Ii povesteam cum m-am indragostit de Ea, cum sufeream si cum plangeam dupa Ea. Imi spunea ca si-a dat seama ca O iubesc dupa felul cum O priveam. Imi spunea ca ma iubeste de atunci, de la revelion, ca abia a putut sa-si ascunda dragostea. A facut-o chiar bine, caci nu aveam nici cea mai mica idee de o asa minunatie. Ne spuneam cuvinte care candva ne raneau si ne faceau sa plangem dar care acum nu mai insemnau nimic. Acum nu mai conta chiar nimic. Acum radeam de ceea ce candva ne ranise crunt. Vroiam sa stergem amandoi acele clipe de singuratate, de dezamagire… Absolut nimic nu mai conta acum, doar noi doi si cu iubirea unica, iubirea noastra. Au fost ani din viata care nu au insemnat nimic. Abia acum, la cei optsprezece ani ai nostri, am descoperit o noua viata, am descoperit dragostea. Ce frumos era! Doamne, cat imi mai doream ca acele clipe de fericire, acele clipe petrecute cu G. sa nu se mai sfarseasca, sa ne iubim o eternitate! Am jurat ca ne vom iubi mereu. Incalcasem deci juramantul facut de a fi prieteni buni pana la sfarsitul vietii, acum eram doi indragostiti… Acum aveam o lume a noastra. De ce oare mi se indeplini- sera toate visele? Acum ne iubeam, eram fericit, aveam o viata noua… Poate ca destinul nu este atat de nedrept cum credeam. Nu ma mai intereseaza nimic, ai uitat? Nu vreau sa mai caut cuvinte marete, nu vreau sa mai explic ceea ce nu se poate explica de catre un om! Acum eram altcineva si vroiam doar sa iubesc si sa fiu iubit. Da, asta era acum singurul meu scop in viata. Dupa ore mergeam pe jos spre casa Ei, pe langa lumea straina, ne tineam de mana si ne spuneam cuvinte fara sens dar pe care le intelegeam. Radeam cu pofta amandoi si cei din jur se uitau cu ochii mari, mirati, dar noi nu-i vedeam, nu ne interesa. Numai noi stiam de ce radeam… Eram veseli si nimic nu ne putea indispune. Simteam ca traiesc cu adevarat acum. Ce frumoase erau acele dupa-amiezi cu soare cald in care strabateam Cismigiul si vedeam cum bobocii infloresc asemenea iubirii dintre noi! Ne mai asezam pe cate o banca si stateam fara sa numaram orele, unul in bratele altuia, si-i mangaiam parul roscat si fin si ne spuneam povesti si poezii frumoase, cu doi copii ce se iubeau… Se facea noapte si stelele ne gaseau tot pe banca, tot povestind. Numaram stelele si cel care numara mai multe trebuia sa-i dea o sarutare celui care pierdea. Imi aduc aminte cum trisa mereu la jocul nostru si eu, care ma lasam sarutat de buzele Ei umede, O mai rugam sa mai jucam unul, si inca unul... Si G. nu refuza niciodata sa numere stelele cu mine, undeva pe o banca, intr-un parc pustiu, intr-o lume pustie… Erau jocuri de copii pe care le intelegeam doar noi, erau dovezi ale iubirii, ale iubirii pure. Cand se lasa seara peste oras, mergeam si noi incet spre casa. Vedeam strazile pustii si cateva masini ratacite. Era frumos noaptea. Si cand ma gandesc ca eu noaptea nu puteam sa dorm…Nu, nu mai vreau sa ma gandesc la trecut! Niciodata! Acum noptile erau fermecate si parca luna stralucea numai pentru noi. Cand ajungeam la Ea acasa, undeva pe langa Eroilor, ne sarutam de ramas-bun si parca nu ne-am mai fi despartit. O lasam la usa blocului zambind si plecam mergand cu spatele, ca sa-i privesc chipul pana in ultima clipa. Eram fericit in noapte si fugeam, cantam, tipam in drum spre casa. Deja ma gandeam la urmatoarea zi, deja imi era dor de Ea…
Atunci cand nu aveam chef de scoala, plecam impreuna de la ore si mergeam in parcul Herastrau si luam o barca si pluteam pe valuri, singuri pe tot lacul. Asa stateam ore in sir, ca de obicei uniti, si cand ne trezeam din povesti, ne dadeam seama ca ne-a dus curentul departe, foarte departe. Radeam si iar radeam de orice lucru. Ne plimbam apoi cu vaporasul si ne tineam in brate si-mi amintesc cum O muscam incet de ureche, de buza de jos, in timp ce curentul imi acoperea fata cu parul Ei. Radeam mereu si din orice. Doamne cat de frumoasa era G.! Zambea la soare si nu ma mai saturam sa-i vad varful limbii iesind dintre dintisorii mici, si cum Ea tinea ochii inchisi, eu ma furisam incet si O sarutam si Ea radea si imi intorcea sarutul de zece ori! Erau jocurile noastre, jocurile unor copii, jocuri ale iubirii… Sambata si duminica aveam locul nostru de petrecut noaptea. Mergeam pe blocul meu, undeva deasupra lumii… Se vedea tot orasul trist, ca o mare de lumini galbene, rosii, verzi… Cand se intuneca ne asezam pe jos si ne uitam la stele pana cand adormeam. Daca vedeam vreo stea cazatoare ne puneam cate o dorinta si ne promiteam ca nu ne vom desparti niciodata. Spre dimineata se ivea dintre blocuri soarele de primavara cu o lumina rosie, rasarind inca o data. -Te voi iubi atata timp cat soarele va rasari G.! Si soarele rasarea in fiecare zi si eu O iubeam mai mult, mereu. Asa petreceam noi zilele de primavara. Ne spuneam lucruri frumoase si ne purtam ca doi copii, ca doi indragostiti. Da, asta si eram… Stiam absolut totul unul despre celalalt si nu aveam secrete de nici un fel. Traiam doar pentru noi si pentru iubirea noastra. Era frumos… Doi tineri in pragul vietii care au fost obligati de soarta sa dovedeasca existenta dragostei supreme. Eram fericiti unul cu celalalt si nimic nu ne putea desparti. Fugeam de acasa cand nu ma lasau ai mei sa ies din cauza scolii pe care o neglijasem. Daca numai ar fi putut cunoaste ce se intampla cu mine! Fugeam deci de acasa pentru a ne intalni dupa ore in parc sau pe scarile Academiei. Stateam asa pana se insera si nu mai vroiam sa ne despartim. Numaram intr-o zi prima stea care aparea pe cerul albastrui, a doua zi primele doua si asa mai departe. G. spunea ca stelele si luna ne vor lega mereu, chiar si atunci cand vom fi departe. -Cand ma voi uita la stele eu voi sti ca te gandesti la mine. Cand ma voi uita la luna eu voi sti ca ma iubesti. Asa spunea G. mereu. Spunea ca luna va fi mereu mesagerul dragostei noastre, ca atunci cand vom fi unul intr-un capat al pamantului si celalalt in alt capat, cand ne vom uita la luna vom simti ca suntem aproape. Vorbe venite din inima ne inconjurau pe amandoi. Asa treceau zilele calde si senine, la scoala, in parc si din nou in singuratatea camerei mele. Acum nu mai eram trist, acum nu O mai cautam pe G. in multimea care trecea pe strada. Acum stiam ca Ea ma asteapta numai pe mine si ca maine urma sa ne intalnim iarasi. Zilele de scoala erau parca mai scurte dar mai plictisitoare. Pentru simplul motiv ca acum aveam altceva la ce sa ma gandesc. Dar nu peste mult timp urmau sa vina examenele asa ca ma pusesem pe invatat cat de cat, si eu si G. Am spus ca trebuie sa trecem si peste asta si ca vom face amandoi aceeasi facultate. Vom ramane impreuna si dupa ce vom termina liceul, facultatea, dupa ce vom muri… Am jurat.
Nu faceam altceva decat sa ne traim viata cum simteam noi mai bine. Daca altii faceau cateodata lucruri mai nebunesti, noi aveam o viata “nebuneasca”. Nu traiam decat din iubire, din cuvinte frumoase, din mangaieri si sarutari fierbinti. Din cand in cand mai faceam si cate ceva de care sa ne amintim mai tarziu. Asa suna una din vorbele mele. Sa faci ceva de care sa-ti aduci aminte si peste o suta de ani, ceva frumos, special. Cand mergeam deci pe bloc, uneori, stateam pe margine si vedeam luminile masinilor sub noi, la zeci de metri departare, si ma ridicam in picioare si strigam cat puteam de tare: -Te iubesc G. Te iubesc!!! sau cantam amandoi melodia noastra, cea pe care am dansat in prima seara cand ne cunoscuseram. Sau se mai intampla sa luam trenul noaptea, pana la Predeal si inapoi, numai pentru a admira noaptea cu secretele ei. Vedeam lumea si incercam sa le aflam secretele, ii trezeam, fugeam, radeam… Ca doi copii ne jucam si apoi radeam ore in sir in timp ce ceilalti dormeau. Ne uitam pe geam si vedeam stelele si muntii cum treceau pe langa noi. Parul Ei lucea si noaptea, si vantul O facea sa inchida ochii, ne incalzeam mainile inghetate de curent, ne sarutam si iar radeam… Coboram la Predeal si stateam in gara pe o banca si asteptam sa vina trenul care sa ne duca acasa si povestea se repeta si noi nu ne mai plictiseam. Cand faceam aceste lucruri copilaresti nu ne gandeam la nimic. Numai dragostea noastra conta si tot ceea ce faceam era o joaca, un joc de care nu ne mai saturam deoarece asa si numai asa inflorea tot mai mult iubirea dintre noi doi. Desi putine, noptile petrecute impreuna erau clipele cele mai fermecate, cele mai pline de fericire si de iubire. Pe banca sau pe acoperisul blocului, stateam amandoi, G. cu capul Ei micut pe pieptul meu, si-i mangaiam parul fin si moale in timp ce ne sopteam vorbe de dragoste. -Te iubesc mai mult decat orice pe lumea asta… spunea G. Si eu mereu ii raspundeam: -Eu te iubesc cum nu te va mai iubi nimeni, niciodata… Ea zicea: -Te voi iubi la infinit pana in clipa cand ziua va deveni noapte… Dar eu ii spuneam: -Te voi iubi mai mult cu fiecare dimineata cu soare, te voi iubi mai mult cu fiecare picatura de ploaie cazuta. Te iubesc G… Te voi iubi mereu… Asa treceau noptile de primavara calde, pline de iubire. Parca eram numai noi doi pe tot pamantul, nu se mai auzea nici o masina, nici o voce straina. Era o alta lume cea nocturna. Era lumea linistii si a secretelor, a stelelor si a iubirii…
Deja ne faceam planuri pentru vacanta de vara care urma sa vina, evident dupa ce dadeam toate examenele. Primavara era si ea pe terminate si nu peste mult timp venea vara cu caldura si cu soare fierbinte. Acum eram pe la sfarsitul lui apri- lie si scoala urma sa se termine peste o luna, undeva prin iunie. Cele patru probe la care trebuia sa dau examen in iulie nu erau prea dificile, mai ales ca stiam ca ma pregatisem indelung si bine in ultimele luni. G. se inscrisese la aceeasi faculta- te ca si mine dar la alta sectie. Nu ma deranja acest lucru prea mult insa vroiam sa fiu de acord si cu preferintele Ei, respectiv ale parintilor Ei… Eram amandoi mai mult ca siguri ca vom trece usor si peste aceasta treapta din viata noastra si ca ne vom continua viata si povestea noastra de iubire pana… -Atat cat soarele va rasari pe cer… Trebuia sa trecem si peste asta. Vorbeam mereu in drum spre casa de pla- nurile noastre pentru dupa vacanta. Odata intrati la facultate ai nostri ne-ar fi lasat sa mergem oriunde vrem. La munte, undeva pe malul unui lac, langa o padure, departe de civilizatie. Ne trezeam la cantecul pasarilor si toata ziua am fi stat in fata casei, intr-un leagan, si ne-am fi uitat pe oglinda lacului, la brazi sau la puii de caprioara care veneau sa bea apa. Sau ne plimbam cu barca in linistea diminetii pe lacul acoperit de ceata, intr-o liniste eterna, de puteai auzi cum respira pestii, la zeci de metri adancime. Seara urma sa ne cuibarim in fata focului din cabana si sa ne strangem tare in brate pentru a ne incalzi trupurile indragostite. Puteam mer- ge la mare, sa dormim pe plaja calda si sa nu pierdem nici un rasarit de soare. Ne plimbam pe malul marii si radeam la fiecare fosnet al valurilor. Asa visam noi amandoi sa ne petrecem vacanta de vara. Dar chiar asta o sa si facem ca doar nu ne impiedica nimic! Da, cum am scapat de examene, am plecat undeva departe de ceilalti, departe de ai nostri, departe de orasul trist…
A inceput vara. Peste o luna vom da primul test. In fiecare zi merg la G. si ne invatam la Literatura Universala si, in cazul Ei, la Economie. Stam la aceeasi masa sau pe canapea si citim fiecare din cartea lui si cateodata mai comentam ceva sau radem fara motiv. Dupa cateva minute de citit ridic ochii si O privesc pe G. As putea sta asa toata viata si nu ma voi satura niciodata. Este cel mai frumos lucru care mi se putea intampla vreodata. Ma uit la ochii Ei mari care urmaresc randurile si la parul roscat. Imi vine s-O mangai dar ma abtin. Nu vreau s-O intrerup. Buzele se misca incet pe ritmul cuvintelor pe care le aude numai Ea. As fi stat asa tot restul vietii. Peste cateva clipe se uita la mine, probabil mirata ca nu a mai auzit nici un fosnet de pagina. Rade. Asa imi amintesc clipele de fericire din trecut, clipe ce le-am petrecut cu G. Aveam momentele si jocurile noastre care ne hraneau dorinta de iubire. Ne sarutam, radeam si iar ne puneam pe invatat. Cel putin pentru cateva minute, pana cand ceva ma indemna sa ridic ochii din nou. Treceau deci zilele de vacanta mai repede ca vantul de toamna. Eram cica in vacanta cu o luna inainte de examene. Am facut tot posibilul pentru a acoperi toata materia in aceste ultime saptamani, pe ultima suta de metri. A venit si ziua cea importanta. Intr-o saptamana am terminat cu toate testele, evaluari si ce mai era pe-acolo. Ne gandeam amandoi numai la ceea ce urma sa facem dupa ce ne vedem intrati la facultate. In ziua cand s-au afisat rezultatele am mers ca de obicei impreuna sa vedem ce am facut. Eram mai mult decat convinsi ca am luat toate examenele. Doar stiam ce am invatat si cat. Asa si era. Ne-am bucurat enorm cand am vazut in dreptul nostru admis si ne-am imbratisat fericiti ca a mai trecut un prag din viata. Acum eram liberi. In cele din urma puteam sa facem tot ceea ce ne trecea prin cap. In acea zi plina de bucurie am mers amandoi pe unde ne ducea inima, prin parc, pe strazi pustii sau aglomerate. Pe seara ne-am oprit pe scarile unei biserici din centru. Aici am stat toata noaptea si am privit masinile, oamenii, am vorbit… Aceasta scena pe care o traiam cu G. pe acele scari imi aduceau aminte de un film pe care-l vazusem amandoi candva. Actiunea se petrecea la Venetia si cei doi stateau in fiecare seara pe scarile unei catedrale de unde puteau vedea luminile galbene care se reflectau in apa lagunei. Se iubeau… Ne-am spus atunci ca trebuie sa mergem si noi acolo, in acest oras magic, ca trebuie sa facem orice pentru a putea vedea si noi acele lumini, acele strazi pline de iubire, ca trebuia sa petrecem si noi noptile undeva pe niste scari reci, intr-un colt de lume unde numai dragostea conteaza. In acea seara de vara ne-am hotarat ca peste cateva zile vom pleca la Venetia cu orice pret. Trebuia sa fim si noi acolo unde ne era locul, in orasul celor care se iubesc. In cateva zile ne-am luat biletele de tren cu banii daruiti de ai nostri si ne-am indreptat spre excursia vietii noastre. Am facut doua zile cu trenul dar ni s-a parut o nimica toata. Aceste doua zile au trecut intr-o clipa din cauza nerabdarii si dorintei noastre de a ne indeplini visul, de a fi singuri intr-o lume a noastra. Am vazut o multime de locuri noi de la fereastra mica a trenului, oameni necunoscuti si un alt fel de viata. Era total diferit de locurile unde copilarisem noi, de strazile triste ale Bucurestiului. Nu-mi venea sa cred! Cutreieram lumea cu G. si vedeam lucruri la care visam de cand ma stiam. Dar ia stai un pic… Eu eram indragostit pana peste cap. De G. bineinteles. Da, eram indragostit si din acea cauza mi se intamplau toate astea: calatoria, descoperirea de sine si cel mai important lucru – fericirea. Asta nu-mi vine sa cred – ca sunt fericit. De cand sunt langa G. sunt altfel, o noua persoana care nu mai vrea sa sufere, care nu vrea decat sa traiasca viata cu bucuriile ei. Doamne, ce am devenit… Nu ma mai recunosc nici eu. Toate astea le datorez Ei si iubirii noastre. Simt ca traiesc acum, de cand sunt sigur ca am cunoscut dragostea suprema, o dragoste care va exista vesnic, deasupra oricarei minciuni sau inselaciune a oamenilor. Dar oare eu ce sunt? Nu sunt tot om? De unde stiu eu ca iubirea mea, a noastra, este ceva ce n-a mai fost si nu va mai fi vreodata? Asta o simt in adancul sufletului meu, simt ca inima mea nu mai poate bate daca dragostea dispare. Am atata iubire aici, in piept, ca pot da lumii intregi! Ceea ce, nu stiu daca ma ingrijoreaza sau este bine, este faptul ca dragostea mea pentru G. nu inceteaza sa creasca pe zi ce trece. O tot spun si o voi repeta mereu: nimeni si nimic nu va putea sa-mi potolesca inima sa bata numai si numai pentru G. Am iubit-O, O iubesc si O voi iubi pana dupa moarte. Da… Mereu ma opresc din firul povestii pentru a spune ce simteam atunci. Eram la plecarea noastra si m-am pus sa povestesc despre iubire si alte chestii mai putin importante. Pe cine mint eu? Ma rog… Apropo: tot folosesc prea des verbul a iubi.
Eram deci pe undeva printr-o tara vecina cu a noastra si admiram stolurile de berze si randunele care se intorceau din tarile calde, probabil la noi in tara. Le-am spus in soapta sa duca iubirea noastra departe, acolo unde soarele nu apune niciodata, sa duca dragostea noastra mereu, sa nu moara niciodata. Eram mai fericiti ca-ntotdeauna. Eram singuri si ne indreptam spre locuri frumoase, necunoscute dar pline de mister, ceea ce ne placea la nebunie. Pentru G. era prima iesire din tara si era foarte entuziasmata. Dar ceea ce conta cel mai mult era ca vom fi impreuna, asa cum ne-am jurat. Se poate oare sa ne iubim o eternitate? Nu, nu vreau sa-mi pun intrebarea asta!… Ar insemna sa ma indoiesc de iubirea noastra, de ceea ce am jurat… Nu, nu va muri niciodata dragostea noastra. Niciodata! Ce de mai ganduri ma framantau pe drum, mai ales cand stateam noaptea la geam, strangandu-i capul la piept, sau in patul din cuseta, cand ne tineam in brate strans, cand G. dormea. Nu stiam ce sa mai fac pentru a O face fericita. Oare era Ea fericita langa mine? Mereu cand O intrebam asta imi raspundea ca nu a mai fost vreodata asa de plin de viata, ca nu a mai fost niciodata asa de fericita. Imi zicea mereu ca langa mine a descoperit partea frumoasa a vietii, acea parte care putini sunt cei care o cunosc si aceia sunt numai acei oameni care iubesc cu adevarat. Ma dezmierda cu vorbe frumoase pe care le simteam ca venind din suflet. Atunci de ce oare stateam noaptea si ma intrebam daca Ea este fericita cu mine? Nu mai stiu nimic… Vroiam doar ca sa nu-i lipseasca nimic din viata. Spuneam candva ca nimeni nu O merita pe G. Iata ca soarta s-a jucat cu mine si ne-a facut sa ne iubim. Dar ce inseamna toate astea? Nu ma simt potrivit pentru G.? Nu stiu ce sa mai zic si eu. G. are nevoie doar de iubire si asta ii pot oferi mai bine ca oricine pe lumea asta. Da, suntem potriviti unul pentru celelalt si asa vom ramane mereu. Ne iubim si asta va tine pana vom muri. Da, ne iubim… Ce frumos suna… Asa ne prindea noaptea in trenul singuratic ce strabatea lumea in mijlocul verii. Stateam amandoi imbratisati si ne uitam la stele prin fereastra mica. Nu prea vorbeam si eu O mangaiam pe parul roscat si moale, ii sarutam fruntea, ochii inchisi si varful nasului micut. Atunci cand adormea ma uitam pana dimineata la Ea si ma gandeam… Cate nu-mi treceau prin minte… Imi ziceam ca trebuie doar sa traiesc clipa. Acum eram cu G. Ce altceva mai conta? Nimic. Eram cel mai fericit cand O priveam cum doarme, ca un inger, cu ochii mici si obrajii rosii. Doamne, as fi dat orice ca acele clipe sa nu se termine in veci! As fi luat luna de pe cer si as muta muntii din loc numai ca sa ramanem asa tot restul vietii. Era atat de frumoasa! O iubesc mai mult decat un om poate iubi, mai mult decat cuvintele pot spune. Radeam in sine cand ii vedeam buzele cum se miscau si parca vroia sa spuna ceva. Nu, nu exista nimic in tot universul ceva mai frumos ca G. Nimic! Si cand ma gandesc ca acel zambet minunat al Ei m-a fermecat pe loc… Ma gandeam in timp ce O admiram ore in sir la cum am devenit acest altcineva. Nimic mai simplu: atunci cand nu credeam ca exista dragoste, cand viata era lipsita de sens, atunci cand inima nu mai avea pentru ce sa bata, destinul mi-a scos-O in drum pe G. Cum m-am indragostit pentru prima si ultima oara am tot spus. Ce simpla pare dragostea… Dar nu este deloc asa. Atunci cand sufletul iti este obligat de o forta nevazuta sa planga zile si chiar ani intregi vei vedea ca a iubi nu este deloc usor.Acestea nu sunt decat vorbe goale in comparatie cu ceea ce simte cineva care iubeste din tot sufletul, cu ceea ce simt eu. De fapt totul se rezuma la ceva simplu: am iubit si eu candva…

“ Ne-am cunoscut odata, intamplator, si mana tu mi-ai strans-o-ncetisor. Mi-ai spus distrat: imi pare bine, asa cum ai fi spus oricui. Am cautat sa te-ntalnesc mai des, am vrut sa ma-ntelegi, dar tu n-ai inteles. Atunci mi-am fermecat iubirea si n-am mai spus-o nimanui. De atunci incerc sa te-nteleg si aproape ca am reusit. Acum ma-ntreb mahnit: va fi ceva-ntre noi cu-adevarat? Ceva de nedescris, ceva ca-ntr-o poveste, ceva ce n-a mai fost si nu va fi?”

S-au dus serile cu luna plina pe care le traiam de la geamul trenului. Acum suntem acolo unde am visat de mult. Am ajuns in orasul indragostitilor, acolo unde totul e frumos si in aer pluteste iubirea… De cum ne-am dat jos din trenul aglomerat am simti aerul rece si curat al unei lumi noi. Am realizat ca visul nostru devenise realitate si anume sa ajungem aici, la Venetia. Nu ne venea sa credem si totusi eram aici, printre sutele de perechi de pescarusi, intre ape cristaline ce stra- bat orasul. Era exact ca in filmele ce le-am vazut numai ca realitatea era mult mai frumoasa, mai misterioasa. Eram in mijlocul a nicaieri doi copii ce ne tineam de mana si se iubeau din priviri. Am stat asa nedumeriti cateva minute in care am admirat oamenii, cladirile si catargele vapoarelor ce se vedeau din gara. Se auzeau pescarusii si vuietul valurilor undeva in departare. Ne uitam unul la altul si am inceput sa radem. Am luat-O pe G. in brate si ne-am invartit asa cateva clipe, loviti de bucurie si emotie. Acum doua saptamani eram in sala de examene si acum eram aici, cu persoana care insemna totul pentru mine, cu viata mea-G. Asa este iubirea. Nu stii niciodata unde te aduce si te-ndeamna. Da, eram acum niste actori dintr-un film de dragoste. O poveste de iubire ce se petrece la Venetia, o poveste despre doi tineri care incearca sa descopere tainele vietii sfidand soarta si incalcand orice obstacol pentru a atinge culmile inalte ale imposibilului, ale iubirii. In tren visam ca vom trai o asa poveste si ne-am propus sa jucam un joc. De cum am intrat in acest oras trebuia sa ne comportam ca doi straini, ca doi necunoscuti care s-au cunoscut pentru prima oara aici. Pana la plecarea noastra spre casa, peste trei zile, trebuia sa ne cunoastem si sa ne indragostim unul de celalalt. Da, parea absurd la inceput, dar vroiam sa ne dovedim noua insine ca iubirea noastra putea urca mai sus decat o simteam noi. Trebuia sa devenim practic noi, sa vorbim despre lucruri inventate, sa avem noi identitati si noi personalitati. Parca era un joc despre amnezie, despre schimbarea noastra… Era o prostie chestia asta cu necunoscutii dar vroiam s-o facem amandoi. Nu din cauza ca eram in vreun fel sau altul nemultumiti de noi, nu, nici vorba de asa ceva. Era pur si simplu un joc al iubirii noastre, un joc ca toate celelalte. In final daca nu ne placea puteam sa ne si oprim si sa ne continuam idila ca si pana acum. Ne-am hotarat deci sa ne despartim pentru o ora, ca apoi sa ne intalnim la apus pe malul de sud, in portul gondolelor. Ne-am despartit cu greu si ne tot repetam ca este o prostie dar nici unul nu a pomenit ceva de a renunta. Era deja tarziu cand m-am despartit de G. Desi stiam ca are harta amanuntita a orasului, de cum n-am mai vazut-O, am inceput sa tremur, sa ma intreb daca am facut bine. Nici nu ajunsesem bine si iata ca ne-am si despartit. Ma rugam la Dumnezeu sa O aiba in grija pe G., cel putin pana cand ma voi intalni cu Ea acolo, la apusul soarelui, intr-un loc strain. Auzi tu: doi copii care nu vad decat iubire si iubire in fata ochilor sa se desparta intr-un oras labirint. Era oare prostie sau doar simpla dragoste?
Statea privind orizontul infinit cu ochii Ei mici si calzi. Nu se uita sa vada daca vin. Era sigura ca voi veni. Avea incredere in mine. Vantul cald ii canta usor acelasi cantec trist si parul Ei se misca odata cu valurile. Jumatate din soare dispa- ruse sub apa albastra. Se vedeau umbrele negre ale barcilor in departare, pasari singure plecau spre cuiburi. Era o zi de vara ca toate celelalte. O simpla zi de vara. Cu pasi marunti calcam pe pavajul de piatra uda. Mi-am sprijinit coatele de balustrada la cativa metri de Ea. M-a simtit dar nu a zis nimic. Nici eu. Priveam aman- doi soarele rosu cum dispare intr-o mare de apa. Vantul canta si valurile se izbeau de mal cu putere si ne stropeau cu picaturi marunte de apa sarata. Nimic nu ne putea clinti din acel loc. Eram doi straini care priveau cum ziua se transforma in noapte. Ma gandeam ca nu mai suport si ca ma voi duce la Ea si-i voi spune sa terminam cu prostiile astea, sa ne continuam viata si povestea noastra de iubire in mod normal, asa cum planuiam odinioara acasa. Dar daca Ea nu face asta inseam-na ca nu vrea sa oprim jocul. Acea ora petrecuta singur mi s-a parut un an. Cand a cazut un val mai puternic a venit si m-a intrebat daca am un foc. Deci jocul incepuse… Viata este plina de surprize.
Ne-am cunoscut acolo unde incepe viata, acolo unde soarele se stinge si incepe noaptea lunga. Era o seara de vara calda. Picaturile marii sareau calde. E frumos. Ma gandeam ca niciodata nu voi gasi raspunsul aceleiasi intrebari care ma framanta de cand ma stiu: de ce traiesc? Am renuntat la toate gandurile si la toate fantasmele care-mi ameteau creierul, sufletul. Vroiam doar sa ma lepad de toate amintirile. Ma simteam batran. Cand ma uit in largul marii am mintea goala, curata. In fiecare zi veneam aici, pe seara, pentru a prinde apusul soarelui. Ma gandeam ca este un sfarsit de zi, ca poate maine nu va mai fi lumina, ca poate totul se va termina. Nu am vazut in viata mea un rasarit de soare. Era ceva neinsemnat, ceva ce simboliza viata, frumosul, iubirea… Mi-am jurat ca atunci cand voi cunoaste si eu dragostea voi privi cum soarele invie, cum soarele straluceste numai pentru noi. Care noi?… Valurile se rasteau la malul de piatra si tipau. Un motor de barca, o voce straina, o pasare undeva departe. Asa erau noptile mele de ceva vreme, de cand am inceput sa vad ca nu am nici un rost pe lume. Am auzit o voce in acea seara, la doua secunde dupa ce ultima raza a disparut sub apa. Avea o tigara neaprinsa. Am inteles ce vroia. Mi se parea cunoscut acel chip de inger, acei ochi adanci care ma priveau pana in suflet, acei obraji rotunzi si mari. I-am spus ca nu fumez si s-a intors la locul ei, pe malul marii, sprijinindu-se de balustrada uda. Am stat asa vreo ora, pana nu mai desluseam nimic pe oglinda apei. Auzeam sirena unui vapor si clopotele bisericii, undeva in departare. Era deja ora lunga, era ceva. Am plecat spre orasul luminat, lasand-o pe acea fata singura, cu gandurile ei. Am vazut-o din nou cam peste o ora pe scarile operei Teatro La Fenice, acolo unde stateam eu singur, printre coloane si oameni, numai indragostiti. Se asezase si ea, pe scarile reci din piatra veche, tot cu tigara neaprinsa. Mi-am adus aminte ca am la mine o cutie de chibrituri. M-am ridicat si m-am asezat langa ea. I-am aprins tigara si ma uitam la flacara cum arde, si arde, pana cand am simtit caldura ei. Nu aveam nimic inca in minte. Aici era un loc unde imi pierdeam eu vremea noaptea. Nu vroiam la mine, in acea casa de piatra alba de pe str. Stridiilor. Ma saturasem de cei optsprezece ani petrecuti acolo, in acest oras gol, la acea fereastra de unde se vedea numai rasaritul, tocmai ceea ce eu nu doream sa am inaintea ochilor. Locuiam singur in aceasta casa de vacanta, unde veneam sa scriu si sa visez. Peste o saptamana avea sa inceapa scoala. Eram deci singur in acest oras in care ma nascusem si copilarisem. Sunt un simplu baiat de afficionado, de gondolier. Urmez scoala la Mestre, undeva in nord. In vacanta vin aici singur si stau, admir peisajul si marea, mai ajut la caratul plaselor de peste si seara stau pe fiecare strada sau pod de unde scriu poezii trecatorilor care se iubesc. Mai imi dau ceva bani si asa traiesc aici. Este plin de turisti mereu asa ca nu am seara fara sa compun ceva pentru oameni care cunosc dragostea, acest sentiment strain mie, dar care se vede foarte usor in ochii acelor care iubesc. Nu exista clipa de plictiseala aici in Venetia. Mereu este ceva de vazut, de facut, de mancat. Am lucrat si la un restaurant din piata San Marco si chiar ca pictor de portrete. Cel mai frumos este cand se tine festivalul Carnavalului de la Venetia. Este un lucru numai si numai pentru cei care iubesc. Privesc lumea cu masti care se plimba unde ii duce inima, oamenii care vor sa scoata la iveala cealalta fata a lor, care vor sa simta si ei ce este iubirea. In acele zece zile cat tine carnavalul nu exista ganduri murdare, egoism sau suferinta. Nu se poate sa te gandesti la asa ceva. Este imposibil ca cine vine aici sa simta durerea. Eu nu ma plang. Asa sunt eu: singuratic si melancolic. Imi place sa ghicesc gandurile oamenilor si sa rad de ei. In final totul se va termina, nu-i adevarat? Asa incepuse discutia mea cu acea fata care ascundea ceva adanc in sufletul ei. Ceva ma interesa la ea. Faptul cum vorbea, cum se uita la mine. Mi-a zis ca este studenta la Paris si ca e in vacanta. Nu a mai fost aici dar cu siguranta va mai reveni. M-a intrebat daca pot sa-i ghicesc simtirea, gandurile.Am inceput sa-i zic ce vad la ea. Este o persoana care incearca sa ascunda ceea ce simte, probabil este indragostita, crede in tot ce este de neexplicat, ii place viata si apusul soarelui. Vrea sa rascoale trecutul, sa caute ceva ce a pierdut demult.Am inceput sa vorbim despre viata noastra. Eu spusesem cateva cuvinte asa ca era randul ei. A zis ca ceva o face sa-mi spuna tocmai mie toate astea, unui necunoscut. Nu vrea sa ne stim numele. Ii place misterul si intr-adevar incearca sa retraiasca ceva din trecut. Am ajuns amandoi la concluzia ca aceasta noapte o vom petrece impreuna, aici pe scarile operei. Avem atatea in comun… Ne-am insirat pe rand toate clipele vietii, de durere si fericire. Ma simteam exact ca in Noptile Albe a lui Dostoievski. Am aflat ca este si scriitorul ei preferat. Aveam o infinitate de lucruri in comun. Lumina oarba ce cadea asupra noastra ne acoperea chipurile, lasand numai buzele sa se miste, sa vorbeasca. O noapte in Venetia… Cate am mai trait! Dar nici una nu a mai fost asa de ascunsa, de plina de farmec, de magie si de splendoare… Doi necunoscuti din diferite colturi ale lumii stateau si isi dezvaluiau unul altuia cele mai ascunse secrete. Fara nume, doar vorbe fara ascunzisuri sau indoieli. Se intampla exact ca in povesti, cand se cunosc intamplator intr-un oras vechi, cu luna plina si rasarit pe malul marii, cand ea sufera din dragoste si el, un simplu naiv poet, se indragosteste de felul cum vorbeste, cum zambeste si cum il vrajeste cu vorbe fermecate. Asa eram noi doi, pe acele scari de piatra. Pur si simplu aveam mintea goala, pregatita sa asculte tot ce imi spunea ea. Ma simteam mai deschis ca niciodata si eram in stare sa-i spun tot ceea ce insemna viata mea. Auzeam in departare notele unui pian. Doi indragostiti se oprira sa asculte muzica nevazuta. La fel si alti oameni, un copil, o pisica… Toti erau opriti pe loc, furati de sunetele clapelor. Pur si simplu erau neputinciosi in fata muzicii. Nu puteau sa se clinteasca din loc. Nu se auzea nici o voce. Stateam si ne uitam la cerul instelat, cu gandurile plecate pe undele notelor. Muzica se opri dupa cateva minute si toata lumea se trezi parca dintr-un vis. Nu mai ramasesem decat noi pe acele scari, la portile uriase ale operei. Batea vantul. Era cald. Imi zicea ca viata ei s-a dus, ca a trecut pe langa ea intr-o clipa. A fost o vreme cand vroia sa moara, simtea ca nu mai are pentru ce sa traiasca. Era trista… Este trista. De cate ori vede doi oameni pe strada tinandu-se de mana isi aduce aminte de clipele de fericire, de iubire… Eu nu sunt trist, sunt doar…eu. Nu-mi place viata asta. Simt ca nu pot face nimic bun. Iti amintesti? Totul se va sfarsi… In schimb, ea a fost fericita, chiar indragostita, iar acum este trista, cu inima franta… Are mare nevoie de cineva caruia sa-i poata spune toate astea. Mi-a zis ca nu mai vrea sa planga. De altfel, nici nu mai are lacrimi… Simteam mila, compatimire, invidie? Nu stiu… Stiu doar ca vroiam s-o ajut cu ceva. Cu ce? Sunt oare eu in masura sa dau sfaturi asupra unor simtiri straine mie? Nu. Sincer nu… Cu toata rautatea si suferinta din lume noi vroiam sa construim o noapte de confesiuni si rascoli- re a dragostei. Era oare doar o noapte de vara ceva mai speciala pe care o vom uita amandoi pentru totdeauna? Nu stiam nimic… Vorbeam doar si raspundeam. Atat. Tot ce stiu este ca am o gaura in suflet. Ploua usor peste orasul pustiu… Ploua si iar ploua peste noi, peste capetele noastre ude, peste mainile nostre calde… Este clipa mult visata. Doar vorbe. Fara lacrimi sau regrete. O confesiune, o intrebare si un raspuns. Se scurge incet toata noaptea, toata splendoarea…
A iubit si ea candva un om. Acum spune ca a fost greseala vietii sale. Din cate am citit eu iubirea nu se poate sa fie o greseala. Poate ea stie mai bine. Nu-mi place s-o vad suferind. Este oare ca atunci cand plangi, cand te lovesti? Este acelasi fel de suferinta? S-a intamplat acum un an, intr-o zi de primavara. Atunci s-a indragostit pentru prima oara. Atunci a inceput greseala ei. Cel putin asa zice. Stau si o ascult privind in jos, la balta de ploaie in care stau picioarele mele. Zice ca ceva din interiorul sufletului vroia sa-l cunoasca, sa-l aiba aproape. Gandurile nu au mai ascultat-o de fel. Acum nu mai avea nimic in minte decat pe el, si numai pe el. M-a intrebat daca cred in dragoste. I-am zis convins ca nu, nu cred in lucruri straine pana cand se dovedeste contrariul. Ce este iubirea? Nimeni nu stie. Da, discutia noastra platonica avea in centru dragostea si cu secretele ei. Nu puteam sa dezlegam misterul dar puteam macar sa ne hranim dorintele ascunse cu asemenea vorbe frumoase. Cei care nu iubesc simt totusi dorinta de a-si satisface gandurile cu povesti, vorbe si filme de dragoste. Asa este! Cei care traiesc scot la iveala acest instinct, as spune chiar animalic. Ajungi la varsta tineretii si nu ai cunoscut acele vibratii ale trupului, prin urmare cauti in romane si povesti de dragoste aceasta simtire care este departe de a putea fi explicata prin cuvintele unui simplu muritor. Incercam degeaba sa deslusim acest mister numit dragoste. Este ceva ce tine de supranatural, de puteri care nu mor niciodata. Cei care iubesc sunt deci fericiti, pedepsiti, blestemati?… Mi-a zis ca a renuntat de mult sa mai caute o explicatie pentru toate noptile in care a plans, pentru dorinta aprinsa din inima ei de a muri . Traieste asa cum este, cum simte. Nu mai este ea. Te schimbi, devii altcineva, este ceva ciudat, ceva care te face sa razi si sa-ti scrasnesti dintii pana cand sangereaza gingiile. Cuvintele sunt in van. Atunci cand se gandeste la el incepe sa cante cu voce tare, sa tipe, sa vorbeasca singura, si astea numai pentru a incerca disperata sa scape de fantasma lui. Alt lucru imposibil. Numai odata cu moartea va putea sterge toate amintirile. Si nici atunci nu este sigur. Viata este o prajitura din care mananci putin cate putin si cand se termina iti dai seama ca nu te-ai saturat. Este scurta? Foarte… Viata este un pahar cu apa care se evapora in timp. Este o clipa de planset. Este o lacrima ce se scurge pe obrazul unui copil. Ne dam seama ca de fapt este…nimic. Viata este un chibrit care arde. Se transforma in scrum si este purtata de vant. Nimic…
Ne-am hotarat sa mergem de langa acele scari unde numai cei care se iubesc au voie sa stea. Acolo este centrul universului pentru fiecare, centrul lumii create intre ei. Ploaia s-a oprit, la fel si vantul. Este noaptea in care stelele se ivesc dintre nori, este noaptea in care inima bate altfel. Se aude apa din laguna albastra si scartaitul funiilor de barci. Pe o faleza intunecata purpuriu, cu un felinar spart, pe langa doua gondole scufundate, suntem noi. Ne plimbam in neant pentru a nu sta. Mergem aiurea pentru a nu lasa tristetea sa ne umple sufletele. Cade o stea si ne oprim si noi pe marginea docului de piatra. Simt cum aerul rece poarta un miros de iasomie ce invaluie aerul si ameteste licuricii. Niste pasi marunti, o coarda rupta de chitara, un albatros nocturn… Este noapte tarziu in orasul de piatra uda. Nu se mai aude ploaia cum bate tabla acoperisurilor si podelele barcilor. Se vad patru lumini in departare, pe marea linistita. Stelele se oglindesc in apa si formeaza o singura lume albastruie, presarata cu lumini galbene. Nu mai exista limite, frontiere, oceane… Este numai o lume. Ce incantare pentru ochii nostri de a putea avea in fata taramul de vis, de safir aurit… Se aud soaptele vantului printre cren – gile liliecilor infloriti si o fereastra se inchide undeva in oras, pe o strada ingusta, la o casa inghesuita, la o camera singura… Asa este noaptea in Venetia. Te face bun si bland si nu-ti da voie sa-i spui nu. Are puterea de a imblanzi cea mai feroce fiara, transformand-o intr-un copil ce vrea sa iubeasca, intr-un om cu suflet mare si doritor de dragoste. Daca ai petrecut o noapte aici vei simti ca ai trait cu adevarat, vei descoperi niste vibratii noi, frumoase si directe, vei deveni alt om… “Este ca o iubita care te innebuneste…” canta un gondolier betiv. “Este femeia pe care nu o poti parasi nici daca vrei…” Este orasul plutitor, este mijlocul universului. Este de secole intregi orasul iubirii eterne…
Peste cateva ore va rasari soarele. Continuam sa povestim si sa ne jucam cu viata. Este un dialog banal despre ceea ce inseamna viata. Incepe sa-mi povesteasca ce a trait pana acum, ce crede ca a trait, ce a simtit… “Aveai o tacere pe care puteam construi un oras. Nu se clintea nimic, zideam in gol, intr-un gol sclipitor de fulgere inspirate. O data am construit chiar o planeta, cu munti matasosi in forma de pasari adormite, cu trei cascade in care infipsesem cate sapte pesti vio- leti si undeva, tin minte, ingropasem in acel sol inventat un obiect pentru noi, numai al nostru, care era insusi sensul planetei, sursa ei de uraniu. O, tacerea ta – dar poate nu auzeam eu, poate ca tu cantai intre timp, sau radeai, sau urlai, iar tacerea nu era decat o forma aparte a cantecului, a rasului, a urletului tau, poate ca tacerea ta era de fapt planeta necunoscuta, intens populata, iar eu nu cladeam in gol sclipitor, ci incercam doar sa acopar ceva existent, asa cum acoperi un bolnav de friguri cu o patura, cu inca una, cu paltonul, cu patru perne pana nu se mai vede, - dar nu te iubesc.” Povestea chinului ascutit al dragostei. Asta imi spunea atunci cu cuvinte patrate, cu expresii rotunde, intr-un limbaj pe care numai noi il puteam pricepe. Imi spunea ca a trait cu el marea si unica ei dragoste dar a parasit-o si acum incearca sa se amageasca spunandu-si simplu ca nu-l iubeste. Prostii… Daca o vezi cum spune nu te iubesc iti dai seama de fapt ca este o forma chinuita, o propozitie negativa care spune multe, care spune de fapt ca il iubeste enorm, radical… Ceva de neinteles? Deloc… Nu caut sa-mi explic toate aceste vorbe scumpe. Nu merita, nu pot. Tot ce este inexplicabil inseamna iubire oamenilor! Nu ar trebui nimeni sa caute explicatiile acestor cuvinte. Daca, si spun daca, si numai daca iubesti le vei intelege cu adevarat. Vei vedea ca exprima idealul vietii, frumusetea… As dori un singur cuvant daca se poate! TOTUL inseamna iubire!!! Ce simplu pare… “A trecut viata plangand, a trecut ziua uitarii, la fel si noaptea instelata articulat. A venit sfarsitul sumbru al rasufletului des de paianjen argintiu catarat in coltul camerei mele… Candva? Am fost o pasare alba ce zbura cu ciocul deschis prin ceata tineretii liniare din coltul lumii. Simplu? Te-am iubit… Aud un tipat de egreta muribunda. Il cunosc! Vine din mine… A fost candva o noapte portocalie, cu antene galbene si pietre gri. Am auzit chiar un sunet ascutit de topor ce-mi sparge timpanul cu durere. Un piron ascutit imi intra, noaptea, in minte ca o ancora in mare. S-a ruginit si nu a mai iesit. Adica? Te-am iubit prostule! Da te-am iubit!… Acum? N-am incetat sa te iubesc o clipa doar.” Daca se poate… As dori sa mor. Nu merit sa mor asa de simplu! Acum rad de unul singur… Nu mai vreau sa gandesc nimic. Nimic. Sa ma concentrez deci asupra a ceea ce vad, sa iau totul asa cum este, iar in clipa cand ceva nu-mi pare la locul lui, schimb unghiul si privesc spre mare, spre cele patru lumini. Acum sunt numai trei. Asemeni unui scartait din dinti de neputinta, se lovesc barcile de lemn de nuc la malul apei. Un inel ruginit zace jumatate in apa sarata, intre crapaturile vremii din piatra de sub noi. Da, privesc in jos, spre mare. Vantul pare ca se inteteste si valurile incep sa prinda forma pe asfaltul apei. Se aude acelasi cantec cunoscut. Nu cantecul pianului ci cantecul vantului ce suiera printre arborii de pe malul apei, printre cracile incarcate cu frunze verzi. Unde oare am mai auzit acelasi cantec minunat, aceeasi balada de vara, de toamna? Doi pescarusi ce n-au putut adormi se plimba pe apa calda. Se uita inainte si inoata repede spre necunoscut. In urma lor apare o poezie scrisa de o pana alba, pe o hartie neagra. Dar… Un motor i-a facut sa-si ia zborul spre infinitul portocaliu al cerului. Este noaptea in care timpul sta pe loc, si florile gingase de liliac alb se scutura peste crestetul ei. De ce?… De ce oare trebuie sa-mi amintesc ca sunt langa ea, langa o fata fara nume, care tocmai mi-a destainuit cea mai ascunsa povara a sufletului ei. Care? Mi-a spus ca nu mai poate trai fara el. A fi ranit, a suferi din dragoste, inseamna a-ti pierde mintile cu totul, complet si fara scapare. Inseamna a fi blestemat, este cea mai apriga tortura care poate exista. Nu poti scapa. Nu, niciodata… Daca ai crede ca timpul le vindeca pe toate te inseli amarnic! Dragostea nu poate fi invinsa ci doar transformata intr-o asa mare durere incat te face sa-ti doresti moartea mai mult decat viata. Cum adica? Iarasi rad… Dragostea te face sa pui moartea inainte de viata! Ce oameni nefericiti sunt acei care simt durerea ascutita a iubirii, ce blestemati, ce neajutorati, ce neputinciosi… Asa este… Nu spun ce. Este singura care poate transforma oamenii in asa fel incat sa devina neoameni, niste insecte, niste sarmani. Dumnezeu sa-i pazeasca pe cei care simt durerea. Dumnezeu sa ma pazeasca…
Am cascat in noaptea aceea. Am simti aerul rece de vara calda, acelasi mi- ros de iasomie proaspata. Nu mai era nici o lumina in largul marii. Nu mai erau nici albatrosi, nici flori albe, nici balada vantului. Se apropie clipa rasaritului de soare. Imi amintesc ca trebuie sa plec. Plange o fata pe umarul meu. Viata simplu- lui venetian singuratic s-a schimbat in acea noapte alba. Am cunoscut ieri o fata straina pe malul marii, la apus, am stat pe scarile operei si pe malul de piatra pana dimineata. Am aflat ca exista iubire, am aflat ca oamenii au suflet… Frumos. Este frumos de tot… De ce oare totusi simt o lama ruginita de cutit in mijlocul pieptului? Dragostea e molipsitoare? Iarasi incep sa gandesc si incep sa cant cu voce tare pentru a ascunde adevarul. S-a trezit cu ochii inlacrimati de amintiri. Ne-am salutat din cap, intocmai unor necunoscuti straini ce nu s-au cunoscut niciodata. M-am ridicat de pe piatra calda si am intors spatele rasaritului, pomilor vii, pasarilor… Am lasat-o singura pe tarmul diminetii incetosate, cu rasaritul galben, cu gandurile si iubirea ei. Iubire care acum prindea forma si in mine… Ce forta oare a declansat aceasta tornada in sufletul meu? Cu fiecare pas facut pe strazile pustii, cu fiecare centimetru cu care ma departam de ea inima imi batea mai tare, asa cum nu a mai batut niciodata. Incercam sa trec peste starea asta de betie rara privind vitrinele aburite si chiar cantand fara sens in dimineata linistita. Dar, asa cum mi-a spus si ea, incercam degeaba. Ca ma gandeam la ea, si numai la ea, asta nu-i nimic, dar simteam cum plang fara lacrimi, cum imi tremura mainile si tot corpul. Simt ochii cum vor sa se inchida, mainile sa se frece si dintii sa se sparga de presiunea apasarii. Eram sigur ca toate astea se vor termina daca ma intorc la ea acolo, pe malul apei, sa privim impreuna rasaritul. Eram sigur de asta dar nu aveam puterea sa o fac. In primul rand poate ca este doar o simpla oboseala, o simpla senzatie ciudata, trecatoare. In al doilea rand sa nu uit ca ea iubeste pe altul. Da, da! Sa-mi intre in cap ca iubeste pe altul! Dar eu ma aud ce gandesc? Deja ma gandesc sa fim impreuna… Am luat-o razna. Vreau sa ajung acasa dupa ce soarele ajunge pe cer, sa ma intind in pat si sa adorm. Maine va fi o noua zi si totul va trece tot atat de repede precum a si aparut in viata mea. Dar ce s-a intamplat oare? Nimic important… Sper. Imi aduc aminte ca mi-a spus ca si iubirea ei a aparut de nicaieri. Iubirii ii trebuie numai o urma vaga de slabiciune din partea oamenilor si se infige adanc in inima celui care greseste. Slabiciune? Dar oare ce am facut? Am lasat vorbele de dragoste sa-mi intre in minte, spuse de cineva care sufera. Daca era fericita, oare mai stateam sa ma gandesc la ea? Nu stiu… Nu voi sti niciodata. Important e ca am fost prea slab si m-am lasat fermecat, ca altfel nu pot spune, de o straina, care m-a induiosat cu vorbe necunoscute, care poate ca nici nu sunt adevarate. Doamne, ce mai vroiam ca tot ceea ce-mi spusese sa fie minciuni! Vroiam sa o aud cum spune ca m-a mintit… Dar a plans langa mine, mi-a zis tot ce avea pe suflet si a avut incredere in mine. Asta se cheama oare mila? Se poate oare ca in urma unei nopti petrecute cu ea sa ma fi indragostit, asa deodata, pentru prima oara in viata? Adevarul e ca nu mai simtisem niciodata asa ceva. Nu pot descrie ce simteam atunci. Dar oare ce a facut de m-a vrajit? Ce a facut? Ce? CE?… Ar fi mai bine sa nu caut raspunsul. Simt ca nu-l voi gasi in veci. Dar nu! Vreau sa stiu! Trebuie sa fie un raspuns. Gandesc prea departe… Este ceva peste puterile mele. Nimeni nu a mai cautat ceva imposibil de gasit. Eu trebuie sa stiu. Trebuie… De fiecare data cand incerc sa-mi aduc aminte cum a inceput totul ceva imi distrage mintea, ceva ma face sa ma gandesc la altceva, cand incerc din nou totul se repeta… Din nou rad si fluier tare, tare… Sunt indragostit si nu stiu de ce. Da, nu stiu de ce. Nici nu i-am vazut bine chipul in noaptea gri ca sa pot spune ca m-am indragostit de felul cum zambea, de felul cum radea… Dar atunci ce oare iubesc la ea? Pur si simplu am un suflet slab, neputincios, care s-a indragostit de sufletul ei ranit, si simt acum ca vreau s-o protejez, ca trebuie s-o apar de durerea din suflet, s-o fac sa uite si sa o iubesc cum numai eu pot mai bine in toata lumea. Cum adica? Deci recunosteam ca o iubesc. Normal, ca doar la ea ma gandeam mereu in acea dimineata. Curios lucru chestia asta. Aseara eram un om oarecare si acum sunt un alt suflet prihanit de soarta in acelasi trup. Se poate deci sa te indragostesti intr-o clipa. Nu puteam face nimic impotriva acestui lucru. Pot oare sa explic intr-o simpla fraza ceea ce mi se intamplase in acea noapte? Pot face eu asa ceva? Este ca atunci cand iti doresti cel mai mult pe lume sa poti intoarce timpul inapoi dar te uiti la ceas si el continua sa mearga, sa treaca… Este ca atunci cand plangi la un film sau de fericire. Este ca atunci cand arunci o piatra in mijlocul marii si in timp ce zboara te gandesti ca ai dori-o inapoi. Dar toate astea nu se pot. Nu poti opri timpul asa cum nu poti opri lacrimile, asa cum nu poti opri piatra din scufundare. Asa nu poti opri nici dragostea. Timpul continua sa se scurga in fiecare clipa si te gandesti ca viata ta s-a mai scurtat cu o secunda, apoi cu alta, apoi cu alta, alta, si viata se termina. Iubirea? Nu o poti stapani deloc, sub nici o forma. Daca incerci sa treci peste ea vei avea de suferit si mai rau si nu vei putea trece, nu vei gasi nici un raspuns. Daca ai putea scapa de povara grea a dragostei numai printr-o bataie din palme ar fi mai simplu. Dar nu am mai avea de ce sa traim. Da, traim pentru a iubi. Numai pentru asta traim noi oamenii. Suntem niste fiinte demne de mila. Auzi tu! Sa iubesti si dupa aceea sa mori, sa se sfarseasca totul, iar in ultima clipa de viata vei avea in minte tot imaginea iubirii vietii de candva. Nu cred ca are sens ceea ce spun eu aici. Nu conteaza. O alta mare problema a oamenilor este ca nu pot scrie, nu pot reda ceea ce simt cu adevarat. Se prea poate… Adevarat. O singura fraza deci? Simt ca viata mea nu poate continua fara ea, fara sufletul ei ranit care are nevoie de protectia mea pentru tot restul vietii. Esti multumit? Cuvintele nu pot spune nimic. Nimic!
Dorinta de a ma intinde in patul meu si de a inchide ochii pana diseara am dat-o uitarii. Nu-mi permiteam sa pierd clipele aiurea asa, dormind. De fapt nici nu puteam inchide ochii. Restul zilei l-am petrecut la fereastra larg deschisa de unde se vedea soarele sus pe cer. De aici de sus se vad casele ca niste castele de nisip alb, cu turnuri multe si inalte. Stau cu capul in palme pe marginea ferestrei. Simt o furnica pe cotul drept. Si soarele stralucea… Acelasi aer greu si proaspat ce strabate orasul venise si la mine la geam. Oamenii mergeau la lucru, carau lazi cu fructe si baloturi de ziare. Sub geam se vedea apa verzuie miscata de valurile dese aduse de barcile incarcate. Strigate si motoare de barca, din nou pescarusii agitati si clopotele bisericii. De aici de sus se vede totul. Sunt deasupra tuturor. Vad chiar si biserica San Marco din celalalt capat al orasului, vad portul si chiar marea. Este acelasi orasel pe care-l traversam in copilarie, pe jos, intr-o ora. Cupolele stau cu fata la soare asa ca nu pot vedea stralucirile de argint, turnurile se ridica dintre case ca niste sulite din mijlocul unei armate de oameni. Casele sunt marunte si pe aici pe colo mai vezi rufele puse la uscat si chiar copii jucandu-se cu mingea. Mai departe se vad canalele lagunei pe care trec sute de barci, canalul Strugurilor si cele doua canale ale Negustorului German. Cele doua turnuri ce se inalta la intrarea in piata, turnul Leului Inaripat si turnul Strajerului, imi aduc aminte de ce imi zicea bunicul meu acum opt ani: “ Venetia a cazut si s-a ridicat timp de cinci secole dar in final este orasul invingator care nu poate fi rapus de oameni. Este un omagiu adus marii si atata timp cat fregatele vor trece pe apele tulburi ale lagunei, Venetia va straluci si se va inalta in continuare.” Este frumos orasul meu natal. Plin de mister si de magie, plin de istorie si de trecut. Unii spun ca se scufunda cu fiecare deceniu mai mult. Macar stiu ca atat cat voi trai eu orasul va ramane in picioare pentru mine, ca va ramane acelasi oras al iubirii. Mai vad chiar si cei sapte ingeri de pe acoperisul bisericii San Marco si cei patru stalpi cu cele patru statui de aur in varf… Este prima oara cand observ aceste lucruri. Pana acum vedeam numai doua cupole argintii. Curios lucru… Poduri cu balustrade din otel negru si stalpi din piatra alba sunt la tot pasul. Se spune ca exista un pod sub care daca treci impreuna cu persoana iubita dragostea dintre cei doi va continua si dupa moarte. Nu se stie insa care este acel pod. Iubirea… Pe cine incerc eu sa pacalesc vorbind despre frumoasa panorama de la geamul meu? Nu pot sa petrec o clipa fara sa ma gandesc la ea. Nici nu-i stiu numele… Imi doresc sa fiu cu ea acum, sa luam o barca si sa trecem pe sub toate cele cateva sute de poduri din Venetia si sa ne legam sufletele pe vecie. Exact cum spunea ea! Am innebunit de-a binelea! Nu mai stiu ce vorbesc… Dar de ce oare trebuie sa-mi masor cuvintele? Nu am de ce sau de cine sa-mi fie rusine. Sunt numai eu si cu gandurile mele. Care ganduri? Nu ma gandesc decat la ea… Degeaba incerc sa mi-o scot din minte. Este ca si cum as vrea sa beau marea cu lingurita. Poate ca in cateva sute de mii de ani voi reusi. Aiurea… Trebuie sa gasesc o cale de a-mi potoli setea de iubire. Trebuie s-o vad. Dar unde? Nu stiu unde sta, cum o cheama, cine este… Stiu doar ca este iubirea mea. Da, iubirea mea! Acum nici daca mi-ar spune ca m-a mintit nu as mai crede-o. Doamne, ce frumos mi-a vorbit in acea seara, in seara trecuta! Nu pot trai asa. Trebuie s-o gasesc, sa o aud cum imi spune vorbe frumoase, vorbe jignitoare, orice, numai sa o simt langa mine… Oare toate aceste framantari s-ar termina daca m-as arunca in gol de la geam? Ea spunea ca dragostea continua si dupa moarte. Trebuie s-o cred… Trebuie sa traiesc asa cum pot. Trebuie s-o gasesc si doar asa totul se va termina. Incep sa cant tare si sa-mi acopar urechile cu palmele reci. Nu dispare… Tip tot mai tare si mai tare dar degeaba. Exact cum spunea ea. Ceva simplu? Imi este dor de ea… Mult de tot. Incep sa plang pentru prima oara in viata si duc mainile la ochi. Uite ce am ajuns, ce m-a facut… Cine este de vina pentru toata suferinta asta? Da, intocmai cum simte si ea pentru el, asa simt si eu. Deci dragostea este molipsitoare… Rad iarasi dar de data asta cu lacrimi in ochi. Nu mai sunt eu, nu mai sunt eu… Cine sunt? - Eu? Nimeni… Punct. “ Nu exista negru mai inchis decat negrul gondolelor…” O vorba veche de cateva sute de ani zicea chestia asta. Curios, deoarece chiar acum eu vad negru in fata ochilor, un negru adanc, un negru spre alb… Este o vioara gondola Venetiana, cu vasla lunga de cinci metri in loc de arcus, care canta la fiecare val, intre miile de piloni de ancorare de langa mal. Apa, piatra si lemn de stejar negru… Asta e orasul meu. Incep parca sa-l urasc. Mi-a scos in cale fiinta fara de care nu pot respira acum. “ Daca este ceva mai frumos ca Venetia insasi, aceea este dra – gostea pe care o creeaza in inimile trecatorilor.” Vreau sa strig tare de tot. Ce? Nu stiu… Poate ca din cauza golului din piept, poate ca nu vreau sa mai ascult vo- cile din mintea mea care imi repeta aceleasi cuvinte: Da, da… Te-ai indragostit si nici ca vei scapa! Nu vei rezista! Ha, ha, ha… Mi-era frica de ceea ce mi se intampla. Poate ca imi era teama ca nu voi mai rezista mult timp cu durerea in suflet, in piept, in inima… Cand incercam sa-mi iau gandul de la ea pur si simplu ma inecam, ma sufocam. Nu puteam de fel. Dar… Dumnezeule! Nu a trecut nici o zi de cand o stiu si deja am luat-o razna de-a binelea! Trebuie sa fie un vis! Trebuie!… Buna incercare… Nu este nici inchipuire, nici vis. Este pura realitate, cruda ce-i drept, dar este ceea ce mi se intampla de catva timp. Mai exact de cand am intors spatele si am plecat de pe malul de piatra. Ce m-a impiedicat sa raman oare cu ea, acolo, pe malul marii, la rasarit? Iarasi rad si nu incerc sa caut nici un raspuns… Viata e o intrebare. Unde am mai auzit asta? Rad din nou… Asa cum unii plang de fericire, eu rad de suferinta. Dar eu ma ascult pe mine? Ce-i aia suferinta? Eu n-am chiar nici o urma de mandrie? Stai asa… Prea multe intrebari. Nu stiu ce voi face in continuare. Poate ca o voi cauta. Sigur asta voi face…
Lumea a inceput sa umble pe aleile de langa canale. Copii, oameni cu bagaje multe, femei cu flori in par… Astazi este marea intrecere a fregatelor pe Marele Canal! Nu a fost an fara sa fi participat. Acum pur si simplu am uitat. Din ce motiv? Ghici… Trebuie sa gasesc un prieten cu o barca neaparat pana la ora dinaintea apusului. Este una din sarbatorile lunare ale orasului in cinstea marii si a fructelor acesteia. Daca nu ar exista marea nu ar exista nici Venetia. Ma voi duce sa particip si eu, ca in fiecare an, ca in fiecare luna. Atunci cand aveam scoala, fugeam si veneam aici ca sa fiu printre vaslasii de aici, printre barci si gondole, oameni si turisti de toate felurile. Dar am uitat ca trebuie s-o caut si pe ea? Asta voi face dupa aceea, in timpul marii sarbatori ce va tine toata noaptea. Trebuie sa fie si ea acolo diseara. O voi cauta printre multime si atunci cand o voi gasi voi face exact ceea ce doream mai devreme. Vom trece pe sub toate podurile, fara ca ea sa stie, si pana dimineata vom iesi din oras, pe mare, sa vedem rasaritul. Deja vreau sa vad rasaritul… Ce penibil, ce amuzant…ce frumos vorbea inima mea… Am lasat geamul cu toate turnurile si toate canalele si am coborat in strada ingusta. Ma indrept, fara nici cea mai mica urma de oboseala dupa o noapte alba, spre un pod care ducea la vechea piata a pisicilor. Aici aveam un prieten cu o gondola de sapte persoane. Se facea un loc si pentru mine ca doar ma aflam printre cei mai buni vaslasi de atunci. Dupa ce s-a rezolvat, mi-am dat seama ca mai aveam numai cateva ore pana la apusul soarelui. Trebuia s-o caut, sa o gasesc si sa-i mar- turisesc dragostea. Nu, nu era bine asa. Ii voi spune ca sa ma astepte dupa intrecere in acelasi loc unde ne-am cunoscut. Ba nu, nici asa nu este bine. Nu pot gandi acum. Trebuie inainte de toate s-o gasesc, si sa-i ascult soaptele, sa-i vad chipul. Asa poate ca framantarea din interior va inceta, desi numai pentru scurt timp. Nu mai simt nimic in timp ce merg pe strazi – nici parfumul, nici vantul, nici muzica si nici pescarusii. Acum aud doar valurile sarate si bataile inimii. Este asa cum mi-a zis ea. Ce pot sa spun? Auzind cum spune ca-l iubeste, sufletul meu a cazut in patima iubirii. Sa rad, sa plang… Sufletul meu plange. Sa plang deci… Orice, numai fericit nu pot fi acum. Merg fara sa ridic ochii de pe mozaicul pe care calc, merg fara directie spre locul unde am vazut rasaritul ieri, in locul in care mi-am cunoscut iubita. Marea era agitata azi. Valurile loveau digul de piatra si picaturi de apa calda sareau peste tot. Exact ca in acea seara. Si vantul batea mai tare aici, pe tarmul intunecat. Parea ca va veni o furtuna, o ploaie torentiala cu vant puternic, capabil sa te rastoarne daca nu il infrunti. Asa se intampla destul de des in anotimpul ploios, in aceste luni. Acum este perioada in care se inunda orasul in ciuda caldurii si soarelui a tot prezent. Intr-o clipa se poate innora si in urmatoarea poate ploua ore-n sir. Este deci numai o vijelie trecatoare. O sa treaca si voi putea participa la intrecere. Dar ce fac eu acum?… Da, imi amintesc ca trebuie s-o caut. O lovitura a vantului m-a trezit din contemplarea vremii schimbatoare. Intr-un cuvant ma gandesc din nou la ea, si din nou, si din nou… Aici ne-am cunoscut dar vad ca acum nu este nici urma de privire indreptata spre orizont, de maini care strang balustrada neagra si subtire. Nu este nimeni pe intreaga faleza. Se pregatesc pentru Vogalonga. Trebuie sa ma grabesc. Probabil ca este pe undeva prin multime, poate ca ma va vedea si ca ma va striga. Aiurea, printre sutele de barci si sutele de oameni nu ne vom gasi privirile. Ma gandeam sa renunt la ideea ca o voi mai vedea vreodata. Este o straina, o necunoscuta, fara chip si fara nume… Dar poate ca a si plecat inapoi la Paris, poate ca… In fine. Nu pot face mai mult decat sa sper ca ma voi intalni cu ea la petrecerea de dupa sarbatoare. Vor veni toti locuitorii si toti turistii. Dar poate ca este si mai trista, poate ca vrea numai liniste si singuratate acum. Lacrimi inghetate de cristal topit curg in zig-zag pe acoladele vietii… In final tot ce trebuie sa ai in minte este ca asa e viata, ca nu-ti pasa de nimeni si de nimic, ca asta esti tu si ca totul se va termina si vei rade, si vei rade...

“ Valurile mute isi soptesc unduitor cu voce tare,
Ca ploaia cea calda va zambi pe crestetele noastre,
Ca doi albatrosi de vata alba vor cadea in mare,
Ca doi vapori de aburi calzi ce se unesc in noapte.
Marea imi spune ca te voi revedea in viitor,
Ca numai soarele si stelele si luna stralucesc.
Si i-am raspuns ca stralucesc de-al nostru dor,
Ca simt ca fara tine pot, si incet eu am sa mor,
Si vreau sa stie toate valurile care se lovesc
Ca soarele n-ar rasari fara sa-ti spun ca te iubesc.”

Se intampla cateodata sa nu poti respira cum trebuie. Era a suta oara cand participam si imi era mai frica ca niciodata. De ce? Nu din cauza valurilor mai mari decat de obicei, nu din cauza competitiei si nici din cauza pierderii intrecerii. Vroiam sa fac totul bine, sa dau tot ce pot, sa castig poate. Inlaturasem spiritul de echipa, spiritul serbarii. Vroiam cu orice pret sa castig, sa fiu cel mai bun… Si toate astea pentru ce? Pentru a ma face vazut in ochii ei, sa devin un erou, sa nu gresesc nimic, sa nu-mi cunoasca vreo slabiciune… Deja nu mai ma controlam. Eram concentrat asupra concursului si vroiam sa castig indiferent prin ce mijloace. Nu mai eram eu. Vroiam toate astea numai pentru slaba sansa de a ma face remarcat de ea, faceam deci orice puteam ca s-o gasesc. Am innebunit!… Sunt un nebun in libertate! Pana si eu ma infricosez de propria-mi persoana…
Cand am ajuns pe malul Marelui Canal am putut vedea multimea de oameni si copii care se adunasera sa vada marele eveniment. Peste tot numai turisti cu aparate de fotografiat si maini intinse aratand spre barcile care mai de care mai dichisite si mai aranjate. Aveau voie numai fregatele si gondolele de pana la noua metri lungime, cu un metru latime si cu doi, pana la zece vaslasi, cu o rama din lemn de brad fiecare lunga de cinci metri. Aceleasi reguli de sute de ani erau respectate de toti concurentii, majoritatea tineri ca mine ce vor sa-si dovedeasca barbatia. Auzi tu: barbatie… Ma dau mare ca sunt cel mai tare afficionado din oras si plang din cauza unei fete. Hm… Da… Barca noastra era o gondola facuta pentru apa lina, pentru canalele interioare, formata din optsprezece segmente de stejar vopsit in negru. La cele doua capete sunt aceleasi lire aurite ca barcile celor ce au inventat gondola acum multe secole. Intr-un cuvant era o barca de agrement, cu care insa participam si la aceste evenimente. Mai toate ambarcatiunile erau de acest fel insa noi ne bazam pe experientele anterioare si pe cunoasterea apei din laguna, locul nostru de joaca pe tot timpul copilariei. Cursa incepea din dreptul pietei San Marco si continua pe canalul Giudecca, pana la noul port, dupa care se termina tot in piata, dupa intoarcerea pe mare a barcilor. Totul dureaza cam o jumatate de ora. De pe mal este o imagine de vis. Tot canalul impanzit cu sute de barci lungi, la o distanta de cativa metri una de alta, asteptand startul. A treia bataie de clopot insemna inceputul intrecerii. Se intampla exact cu o ora inainte de apusul soarelui. De pe mal toata lumea striga si isi flutura esarfele si batistele pana la disparitia barcilor dupa insula Giudecca. Atunci cand apar din nou primii ajunsi, la sute de metri distanta de mal, multimea incepe din nou sa se agite, sa strige, intocmai unei competitii adevarate, iar vaslasii dau tot ce au in ei pentru a invinge pe ultima suta de metri. Intr-un cuvant este pur si simplu minunat, plin de aventura si prietenie. Totul se sfarseste prin sarbatorirea barcii castigatoare si prin marea petrecere traditionala ce dureaza pana in zori.. Asa zile nu se pot uita usor…
Cand soarele abia se mai vedea dupa cupola operei s-a dat startul. Eram pe la mijlocul multimii de gondole la inceput. Printre stropii de apa care ne loveau in plin de nu mai puteam vedea nimic, si care ne faceau costumele albe leoarca, conducatorul de grup, un prieten de-al tatalui meu, ceva mai in varsta, tipa cat de tare il tinea s-o luam la stanga, la dreapta sau mai repede. Pe langa vaslele si valurile care brazdau apa am reusit sa ne aflam printre primii care au intrat pe ma- re. Stiam ca aceasta victorie trebuie sa ne apartina. Nu mai gastigasem niciodata anul acesta si ne simteam cam umiliti de baietii din Betania. Am trecut pe langa port si in fata noastra erau nu mai putin de sapte echipe. Pe toti ii cunosteam ca doar eram o mana de oameni in tot orasul asta, dar cand venea vorba de a readuce victoria in cartierul nostru nu prea ne uitam frumos la ei. Unii au renuntat pe drum, altora li s-a facut rau din cauza marii prea agitate. De fapt se inscrisesera si turisti care inchiriasera o barca dar care nu se gandeau la greutatea competitiei. De ce sa ne mai ascundem dupa deget? Ne simteam cei mai tari si cei mai invincibili de pe suprafata apei. Trebuia sa castigam. Stiam ca o sa castigam. Dupa ultima intoarce-re la dreapta insulei puteam vedea din nou multimea din piata si de pe mal. Mai aveam vreo patru barci de depasit. Atunci cand cappo striga sa vaslim cu toata puterea, sa dam acum tot ce avem in brate daca nu vrem sa ne facem cartierul de ras, am zis gata. Uzi pana la piele si cu ochii plini de apa sarata am strans vasla si in picioare cum eram am inceput sa cantam cu totii un cantec marinaresc in cinstea marii si vantului. Nimic nu ne mai putea opri acum. Parca pluteam pe apa, nu o taiam. Primii erau “inamicii” nostri din celalalt capat al orasului. Exact ca intr-un film despre ce inseamna victoria, asa i-am depasit si noi pe ultimii zeci de metri. Era frumos si inaltator. Doamne, ce frumos mai era! Conform traditiei ne-am aplecat in fata multimii care aplauda si ne-am aruncat in apa. Eram in culmea fericirii atunci. De abia asteptam sa le spun alor mei de marea victorie. Nici nu se asteptau la asa ceva. De fapt nici nu stiu ca am participat. Ce mai conteaza acum… Ne-am catarat fiecare pe cate un pilon de ancorare si ne clatinam in vant facand cu mana multimii. Nu ne mai interesa umezeala pana la piele, nici ca barca noastra plutea libera pe canal. Vedeam femei, copii, straini de toate felurile… Zambetul incepea sa dispara subtil de pe buzele mele. In stanga nu era, in dreapta nimeni… Parca toata lumea disparuse si nu mai ramasesera pe mal decat barcile intoarse si cativa pari luati de vant. Din nou acea liniste de acvariu… Ea nu era nicaieri. Parca singur pe lume am inotat spre mal. M-am uitat inca o data in stanga si-n dreapta, in fata bisericii, pe langa restaurante, pe mal… Nimic. Am luat-o incet spre acelasi dig cu balustrada de fier negru, acolo unde imi ceruse un foc cu o seara inainte. Speram s-o pot regasi, sa-i ascult continuarea povestii, sa stam asa din nou pana ce se face lumina inca o data. Acum nu-mi doream nimic mai mult pe lume dacat sa vedem impreuna rasaritul soarelui de maine dimineata. Ceea ce urma nu ma mai interesa de loc. Vroiam doar sa stau cu ea, langa ea, sa stam asa o viata intreaga sub florile de liliac negru ce cad fara zgomot… Asta imi doream.
Soarele de un rosu aprins incepu sa dispara subtil sub marea putin agitata. In cateva minute va disparea complet si va ramane in urma un orizont portocaliu, pe un fond albastru, pe o mare neagra, pe valurile albe… Nu mai era timp. De ce nu a aparut? Doar mi-a zis ca ii place apusul mai mult decat orice!… Incep sa zgariu balustrada neagra. Vopseaua veche de zeci de ani se ia usor. Nu-mi ridic ochii de pe oglinda marii adormite desi ceva ma face sa ma uit in spate, pretutindeni. Poate ca a plecat… Poate ca nu o voi mai revedea macar pentru inca o clipa. Dar nu se poate… Simt ca va veni, trebuie sa vina! Nu ne-am luat nici macar ramas-bun, ci doar ne-am despartit fara cuvinte in acea dimineata calda. De fapt nu o mai vazusem de azi-dimineata… Orele mi s-au parut ani, decenii. Trebuie sa vina. Apa a ajuns pana la mijlocul soarelui din departare. Mi-am zis ca totul s-a terminat in acea clipa… - Ai un foc?… Doamne, cat m-am mai rugat s-aud aceste cuvinte! Nu-mi credeam ochilor ca este tot aici, langa mine! Sigur nu visam? Nu… Din nou nu mai percepeam valurile verzi si nici plansetul pescarusului. Am contemplat atunci pentru prima oara chipul celei care ma fermecase fara sa-mi pot explica cum. Avea un par de un rosu inchis, parca furat din razele soarelui. Ochii mari ma priveau nedumeriti si buzele incepeau parca sa formeze cel mai superb zambet din lume… Parca se uita la mine ca la un copil. In acea clipa nu mai exista nici un apus cu toata minunatia lui. Puteam sa jur ca in fata mea este un inger… Incepu sa rada incet cu o mana strangand bara, cu cealalta tigara tot neaprinsa. Se uita acum la ultimele picaturi de soare cum se stingeau in linia orizontului. Acum era vesela si parca parea c-a uitat de tot ceea ce-mi povestise ieri. Acum statea cu ochii de smarald plecati departe, in necunoscut… Ma bucuram nespus sa o vad o data fericita, cu ochii fara lacrimi, cu capul sus si, cel mai important, cu acel zambet care putea face ca soarele sa rasara in mijlocul noptii. Mi-am dat seama atunci ca mai avem ceva in comun. Faptul ca suntem destul de puternici incat putem sa ascundem durerea pe care o simtim in suflet. Daca acum as fi vazut-o prima oara in viata nu mi-as fi dat seama de ceea ce traieste, asa cum nu am observat nici atunci cand mi-a cerut prima oara un foc. Incet si fara zgomot, o lacrima incepu sa alunece pe obrazul ei de copil… In timp ce zambea la mare, o lacrima, si inca una, curgeau incet spre buzele-i de matase. Imi aduc aminte ca lacrimile sunt sarate. Totusi nu era destul de puternica incat sa-si ascunda golul din adancul inimii… Poate ca apusul soarelui ii aduce aminte de el, de ceea ce a fost odata. Nu stiu ce sa fac acum. As putea sta asa, uitandu-ma la ea ani in sir. Se lasa noaptea peste marea involburata, peste barcile trase la mal, peste copacii infloriti… Se aude iar aceeasi melodie cantata la pian. Dispar pescarusii, dispare si vantul. Nu se mai aude decat sunetul coardelor si o voce de femeie care canta… Nu mai plange. Ne asezam fara cuvinte pe o margine de balustrada. Fara alte vorbe o iau de mana rece si disparem in noapte. Se auzea muzica petrecerii din centru si chiar vocile oamenilor. Orasul era pustiu. Numai cateva perechi mai stateau pe scarile operei sau inchiriau o gondola si se plimbau toata noaptea marturisindu-si dragostea. Uneori linistea aleilor era spulberata de un planset de copil, de glasul mamei ce venea sa-l linisteasca… Era o noapte de sarbatoare ca toate celelalte. Cu luna plina, mii de stele si zgomotul marii si vantului printre casele inguste. Ne-am urcat intr-o gondola mai mica si ne-am despartit de malul alb. Parca era mai putin mahnita acum. Ah, am uitat ca ceea ce se zbate inauntru nu se poate vedea de afara…M-a rugat sa-mi zic povestea. Ma uitam in ochii ei in timp ce impingeam vasla incetisor. Pluteam fara directie si incepeam o noua noapte de dezlegare a misterului iubirii, a doua noapte si ultima in care eram impreuna…

A fost intr-o zi de vara cu ploaie calda si marunta cand am cunoscut-o. Nu va mai exista niciodata o asa zi sfanta si minunata ca atunci. Auzi tu: ploaie in mijlocul verii… Da, poate ca este ceva obisnuit aici. Deci in acea zi de vara, ploaia a fost cea care mi-a adus iubirea. Lumea se plimba in voie pe faleza marii intunecate, la fel si pasarile, la fel si florile de liliac argintiu. Stateam pe atunci si ma uitam cand la mare, cand la ceea ce ma inconjura. Da, mereu era vorba de aceleasi iluzii: oamenii nepasatori, pescarusii care nu inceteaza sa planga si aceleasi flori firave de liliac zburator. Stateam asa ore si ore-ntregi, cu inima cuminte si mintea limpede. Dar cand a inceput sa cada ploaia, peste ochii mei si peste frunzele copacilor, am simtit ca ceva are sa se intample. Ba nu! Mint… Nu banuiam nimic. Nu imi trecea prin cap ca o voi cunoaste pe cea care-mi va fura inima, ca viata mea va lua o alta intorsatura. Iubirea este o porcarie… Nu-ti face bine deloc, si nici nu te lasa in pace. N-am putut scapa nici acum de dragostea ce i-o purtam. Acum o iubesc mai mult; este o boala ce se agraveaza pe zi ce trece si de care vei scapa numai daca mori. Da, imi place sa-mi amintesc… Simteam cum apa rece de pe fierul cald al balustradei curge pe degetele mele stranse. Parca atunci vedeam tot ceea ce nu vazusem pana in acea clipa: un val albastru, o pasare galbena, o frunza uscata, o barca alba… Auzeam chiar si trompeta unui vapor din celalalt capat al marii. Se intampla ceva inexplicabil cu mine. Stateam cu ochii inchisi atintiti spre cer, cu hainele ude, cu parul ud, cu mintea incarcata de toate ciudatenile. Era o alta lume, unde totul era posibil, unde soarele nu apunea niciodata, copacii nu-si lepadau frunzele, pasarile radeau si secundarul ceasului nu se misca… A venit ploaia… Ramasesem singur pe malul ud al marii secate. As fi vrut sa nu pot deschide ochii mii de ani de-acum inainte. Un val ma stropise pe fata si simteam gustul apei sarate de mare. Am deschis ochii si am revenit la aceeasi lume de ieri, cu vant slab, cu ploaie, fara pasari… Ce amuzant era!… Din asta consta viata mea. Zile intregi petrecute pe malul plin de barci, cu aceleasi banci pline de lume, cu acelasi joc de valuri fumurii. Ce este curios? Nu m-as putea plictisi niciodata. O viata banala. De-a lungul malului de piatra nu vedeam pe nimeni. Dar undeva, pe o banca verde, statea o fata. Ce ma intereseaza pe mine? Nu am vorbit deloc pana acum cu strainii, doar n-o sa ma duc la ea sa o intreb de ce sta singura pe malul marii in ploaia grea. Ba da, tocmai asta am facut. De ce? Nici pana acum nu stiu… O vedeam de la departare cu mainile care-i acopereau fata, cu parul lung si stralucitor, stand acolo, in mijlocul universului, printr-o ceata de picaturi dese de ploaie. I se vedea numai silueta si parul greu de apa si nu se misca deloc, nici la valurile care-i udau picioarele, nici la zgomotul barcilor care se loveau. Cand mai venea o rafala de vant, auzeai copacii cum scartaiau si funiile barcilor cum se-ntindeau mai sa trosnesca. Tot nu se misca. M-am gandit ca numai fericita nu poate fi. Trebuie sa sufere de ceva, pare ca plange… Dar de cand fac eu pe unul caruia ii pasa? De acum… Acum rad cand ma gandesc ca de fapt ma indreptam incet pe langa mare, si ma mai opream atunci cand simteam usturimea picaturilor de ploaie pe fata. Asa am ajuns in dreptul ei. Da… Ce urma sa fac, nu stiam. Vroiam doar sa vorbesc cu ea, sa-i aflu durerea. Ceva ma tot impingea spre ea. De ce nu am intors spatele si am plecat spre casa, sub acoperisul vag, nu voi sti niciodata… Eram oare las, fricos, daca as fi fugit? Poate chiar si asa, poate c-ar fi fost mai bine. Sigur era mai bine. Dar continuu sa ma gandesc cum ar fi fost daca ar fi fost. Mai trist e ca m-am asezat langa ea, pe banca uda. Ce mai conta umezeala lemnului, valurile care se mutasera pe mal, zecile de frunze scuturate pe noi de forta vantului. Numai a zi de vara nu semana asta. Ma simteam ca intr-o toamna
tarzie si rece. Acum insa era cald, si banca, si aerul, si apa… Fata ii era acoperita de parul lung si roscat. Ploaia curgea lin si se varsa din varfurile firelor de par pe mainile ei, apoi pe genunchi, apoi pe balta de langa banca. De ploaie, de lacrimi, cine mai stie? Aceste lucruri le observam la ea, in timp ce continua sa-si sprijine capul in maini, in timp ce tremura de frig, de plans… Nu ma observase deloc si stateam la doar cativa centimetri de ea. N-am mai putut rezista si cu mana uda i-am dat parul dupa ureche, sa-i vad chipul. Am simtit catifelarea firelor ude, iar in clipa in care am zarit gatul fin si alb, a tresarit. Se uita la mine cu ochii mari inecati in lacrimi, cu gura deschisa usor, cu parul care era tot mai ud. Ne uitam unul la altul fara sa ne spunem o vorba. Mirati, speriati… Eu eram mai mult decat lovit de traznet. Oare cum putea fi asa de frumoasa? Ce cautam eu aici? Deodata, cu ochii plini de lacrimi, ma imbratisa tare de tot si incepu sa planga atat de trist, incat parca ma napadeau si pe mine lacrimile; ea a facut pentru prima oara noapte in sufletul meu. O strangeam si eu la piept si cu o mana o mangaiam pe capsorul ei ud, imi treceam degetele prin parul ud, de o finete rara, de petale de trandafir alb. Ce era curios si mi se intampla pentru prima oara? Faptul ca nimic nu mai auzeam sau vedeam decat plansetul si picaturile de ploaie de pe firele roscate ale parului. Nu mai ploua, marea nu se mai misca, pasarile nu mai zburau. Timpul parca statea. Ce altceva? Pieptul incepu sa-mi tremure, la fel si mainile. Dar atunci nu aveam nici cea mai mica idee despre ceea ce urma sa se intample. Si anume? Dar mai bine sa urmez cursul intamplarilor. Chiar nu-mi venea sa cred! Am innebunit, sau ce? Cum de am putut sa fac o asa minunatie? Dar poate la urma urmelor s-a incheiat cu bine si acum stau cu o fata minunata, intr-o lume cu ploaie, de apa si lacrimi. Adica nu mai conta daca ceea ce am facut era absurd caci acum imi indeplinisem dorinta de a fi langa acea straina care plange pe o banca. Vroiam sa-i si vorbesc; de fapt vroiam sa-mi spuna ea de ce e suparata si trista. Nu, nu am obiceiul sa ma bag in vietile oamenilor dar ceea ce vazusem pe malul marii nu putea trece neobservat de sufletul meu si asa prea slab, si anume o fata care plangea de una singura, care-si plangea iubirea pierduta. Asa au trecut minute lungi. O strangeam la piept pe acea necunoscuta oferindu-i un umar pe care sa planga. Era frumos, era coplesitor, era trist… Daca ne-ai fi vazut ziceai ca suntem cei mai indragostiti oameni de pe planeta, ca unul din noi a gresit cumva si acum traiam impreuna fiecare clipa pentru a nu irosi nici o secunda din viata, pentru a-si arata dragostea eterna. Da, da! Parca eram o pereche, doua suflete pereche… Dar de fapt nu eram decat doi straini fara nume intr-un colt de univers patrat. Ce mi-a trecut atunci prin cap? Am inceput sa-i spun niste versuri pe care le tot ziceam eu in stanga si-n dreapta, dar niciodata din inima. Acum era momentul.

“ O ploaie alba, inegala ca un evantai,
Cu vant si valuri mari ca niciodata.
Asa a fost candva, cand tu plangeai,
Asa a fost demult, cand imi spuneai
Ca ai iubit si tu, pe cineva, odata…”

A tresarit si a ridicat capul cu fata de copil plina de lacrimi. Ghicisem deci ce se intampla cu ea. I-am dat o batista, si ea uda, sa isi stearga lacrimile care continuau sa curga. Atunci mi-a zambit. Daca la inceput era trista, si plangea, acum era parca altcineva. Pentru o clipa mi-a zambit asa de frumos incat am zis ca ploaia si vantul vor inceta. Asa a si fost. Doamne, ce frumos imi mai zambise! Parca vad si acum obrajii bucalati si varful limbii ce iesea printre buzele rosii ca sangele! Era o imagine care-mi ajunsese pana in adancul mintii si sufletului. Ma misca asa de tare incat fara sa-mi dau seama am inceput sa tremur si sa rad incet. Se uita la mine lung si radea si ea, nimeni nu stia de ce. Dar asta a durat numai o clipa. S-a asezat din nou cu capul pe umarul meu si incepu din nou sa planga, in ciuda eforturilor de a-si ascunde tristetea. Ii mangaiam parul ud si gatul rece. I-am ridicat capul si am sarutat-o pe frunte, parinteste. Ce aiurea, ce ciudate erau toate acele gesturi! Nu ne cunosteam de loc si totusi eu o sarutam pe fruntea fina si ea plangea pe umarul meu cu lacrimi calde, de iubire. Priveam largul marii in timp ce ploaia disparea odata cu vantul, odata cu valurile… Asa a inceput ceea ce acum numesc iubire. Daca as spune ca soarta se juca cu mine nu gresesc. Auzi tu! Sa nu ma lase sa plec inapoi, sa ma forteze sa ma duc la ea si sa ma puna chiar sa ma indragostesc de ea… Ai crede ca toate astea le-am facut eu dar nu e asa… Pur si simplu nu puteam face nimic. Nimic… Dar asta a trecut. Aiurea. Nu va trece prea curand, poate niciodata… Ce a fost a fost, asa ca acum sa trec mai departe cu aceasta poveste de dragoste, de tristete, cine mai stie (?), poveste a carui personaj sunt. Deci se oprise ploaia… Nimic nu ma facea mai fericit ca ivirea soarelui dintre norii mici si albi. Era atat de puternic incat ne facea sa inchidem ochii cand ne uitam spre mare. Parca acea furtuna iluzorie nici nu se petrecuse. Era soare, era cald, nici vantul nu mai batea, nici frunzele nu mai cadeau. Ce-ti mai puteai oare dori?… – Ce? Un zambet pe chipul ingerului care se afla langa mine si plangea de dor… Ce mai conta ca eram ud, ca poate voi raci si voi muri; desi ma simteam neputincios, vroiam cu tot dinadinsul sa o fac sa uite, sa o fac straina cu durerea. Pur si simplu asta era scopul meu atunci. Da, asa e dragostea: te supune sa faci lucruri imposibile, fara sa-ti dea explicatii, fara sa poti spune nu. Faptul ca m-am dus la ea a fost un semn de slabiciune pe care iubirea nu-l iarta. Am vazut durerea ei si instantaneu am fost vrajit… Probabil ca daca as fi fugit de langa ea ar fi fost mai aprig, poate ca m-as fi sinucis de atatea nopti si zile de amintire a ei, de viata care insemna, de fapt …ea. Curios si amuzant. Da, m-am indragostit intr-o clipa minuscula, intr-o clipa viata m-i s-a schimbat… Adica s-a schimbat in asa fel incat nu traiam si nu respiram decat pentru ea!!! Sa rad acum, sa plang? Nu stiu nici eu, nu vreau sa cred ca toate astea s-au intamplat… Ce a fost frumos si fara pic de durere? Acele scurte momente pe care le-am petrecut cu ea… Vad acum totul in amanunt, fiecare replica, fiecare lacrima, fiecare suras al ei… Acum traiesc numai pentru a-mi aminti toate acestea, iar cand ma gandesc ca nu e langa mine vreau sa mor. Deci viata mea continua sa fie o lupta intre zi si noapte, intre suferinta si placere, intre moarte si iubire… Desi respir ca toti oamenii, eu sunt mort pe dinauntru, si asa voi ramane pe veci. Asta sunt eu. Acum. Dar ramasesem la cum s-a terminat… Adica cum a inceput, cum s-a terminat…ce mai conteaza? In cele din urma s-a ridicat si a mers pana la balustrada. Se uita in larg si se gandea la ceva frumos, la ceva trist, la ea, la el… Parca nu ma simteam la locul meu acolo, pe acea banca, pe malul marii, uitandu-ma la o straina care ma acceptase numai pentru ca poate ma confundase cu el, poate ca acum va fugi ea, poate ca nu vrea sa vorbeasca cu nimeni acum, poate ca nu trebuia sa fiu aici… De aia zic ca destinul se joaca cu mine. Acum ar fi putut pleca sau mi-ar fi putut spune ca nu are nevoie de mine, ca vrea sa fie singura. Dar tocmai cand credeam ca va pleca fara sa se uite inapoi, m-a chemat si mi-a aratat curcubeul ce incepea si se termina in mare. Acum zambea din nou, desi inca se mai vedeau urmele adanci ale lacrimilor. Adica era si normal ca o sa se intample asa. Daca ar mai fi ramas singura, imaginile din trecut si durerea ar fi revenit. A preferat sa stea cu mine in acea zi, sa incerc s-o fac sa uite de el. Toata ziua, pana tarziu in noapte, am stat pe aceeasi banca udata de ploaie, sub aceiasi lilieci scuturati si infloriti, sub care am vorbit despre toate. Ceea ce a urmat nu a facut decat sa-mi faca si mai mult rau. Tot vorbind, auzind-o cum isi povesteste viata, iubirea, am inceput sa simt si mai tare acel freamat din interior, acel tremur al sufletului care este capabil sa-ti dea lacrimile. Da, nu rade!… Asa m-am indragostit eu, asa am capatat o noua viata. Cea dinainte nu era ea frumoasa, nici cu vreun sens, dar macar eram o fire linistita, aveam amintiri, ganduri, puteam dormi usor, puteam privi soarele, luna, marea, fara ca sa-mi aduca aminte de ceva ce a fost candva, fara ca sa-mi aduca aminte de ea… Tot ce vedeam, tot ce simteam, aveam impresia ca in jurul meu exista numai si numai ea, ca respir si traiesc numai pentru a o face fericita. Ciudat? Nu. Eram doar indragostit. Degeaba incerc eu sa explic ce simteam, ce simt acum… Nu pot. Dar… Nu mai pot… De ce oare a trebuit sa ma indragostesc de tine? Da, da! Ai auzit bine! De tine! Tu ai avut puterea de a ma face sa te iubesc intr-o clipa, asa cum nu mai pot iubi vreodata! Da, da! Cu tine vorbesc! Nu se vede? Tot ce-am spus sunt doar povesti… Pe tine te iubesc! Da, te iubesc!… Tocmai i-o spusesem. Ii dezvaluisem cel mai mare secret al vietii mele. Adevarul este ca nu mai puteam trai nici macar o clipa asa, s-o iubesc mai mult decat orice pe lumea asta, si sa nu-i spun. Atunci mi-am dovedit ca sunt destul de puternic incat sa nu tin ascuns ceea ce simteam. Nu am asteptat vreo minune ci printr-o banala poveste i-am spus ca o iubesc. Tot ceea ce simtisem, prin tot ceea ce trecusem, se sfarsea aici sau continua pana cand soarele s-ar fi stins… Nu ma interesau urmarile, ci doar vroiam ca ea sa stie ca o iubesc, ca simt tristetea, exact ca in poveste…
Gata cu povestile, cu iluziile. Mai auzeam inca muzica de la marea petrecere adusa de o adiere ca un vis in mijloc de noapte. Incet-incet disparu si muzica. Acum se mai auzea doar apa trezita din somn de vasla neagra si aspra pe care o impingeam. Doar cateva lumini se mai zaresc pe la geamurile mici, larg deschise. Este trecut de miezul noptii si toate sufletele dorm sau danseaza acolo, pe malul Marelui Canal. Pe un felinar crapat sta o pereche de porumbei. Cade o floare de prin vreau balcon departat, se aude sunetul aprig al unei sticle sparte. Nici o gondola nu se mai clinteste, nici un val nu mai canta. In urma barcii se uda din nou malul uscat si se revine la linistea dinainte, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, ca si cum nici o barca nu trecuse pe acolo. Dar e noaptea magica… “Stau pe un acoperis oblic de tabla verde, in plin soare; as putea aluneca, dar cuiul soarelui ma pironeste, si cerul insusi dispune de norii perpendicular pe mine, incat ma fixeaza in ordinea lui, si sunt ca un idol de aur verde, cu un ochi mai mare decat celalalt, si cu o ureche lunga – cei care m-au facut au fost asimetrici – stau pe acoperisul inclinat si-mi amintesc dunga oblica a parului pe fruntea ta, intreaga ta faptura oblica in raport cu universul si cu mine, unghiul trupului tau indicand un punct cardinal misterios – si-ti spun ca nu te iubesc.” In fata mea sta ea… Cate o lumina pierduta prin imperativul umbrelor face sa-i straluceasca lacri- mile opace de roua neagra ce curg ondulat pe obrazul incruntat. Ce pot sa fac eu oare acum? Tocmai i-am spus ceva frumos, ceva inexistent in aparenta, i-am zis ca o iubesc… Daca acum ar fi sa mor intr-o secunda, n-as simti nici o durere. Am facut tot ceea ce-mi statea in putinta. Am incercat sa o fac sa se indragosteasca de mine spunandu-i o poveste decupata dintr-un episod banal. Mi-am zis: cum as putea s-o fac sa ma iubeasca macar pe sfert de cat o iubesc eu? Asa cum m-a facut ea pe mine sa o iubesc. I-am spus ceva miscator, inexplicabil, covarsitor… Dar n-am putut s-astept minunea si i-am zis : Te iubesc… Mi-e frica sa gandesc… Aud o muzica, a fost o dragoste ca un acord de Bach, in forma unei nopti de vara. Incepe sa-mi povesteasca si ea ceva… “Ti-as fi scris mai demult, dar am asteptat intai sa fiu in afara singuratatii, adica in afara acelui tinut in care copacii stau in pozitie de ruga, ingenunchiati inauntrul lor, si raurile curg de asemeni inauntrul lor, fiindu-si totodata trup si suflet, cu neputinta de deosebit; am asteptat sa plece si paianjenul care se desenase singur cu un varf de argint pe umarul meu si iata-ma acum, gata sa-ti spun ca nu te iubesc.”
“Iti scriu aceasta a doua scrisoare intr-o odaie de lemn, si pretutindeni inscriptii, cu cerneala, cu creion chimic, cu varful cutitului, nume, date, privighetori, trenuri, chei. ( Poti descuia un tren cu cheia si poti calca privighetoarea amortita pe sine si sa te iscalesti si sa pui data. ) Mi-e frica. Dincolo de cadrul de lemn al ferestrei palpita maneca intunecata a bradului noptii; intr-o noapte, m-ai asteptat, era vara, pe pat asezasesi cartile mele. Cand am intrat, m-am vazut, poate ca nu trebuia sa inlocuiesc trupul meu de carti, de hartie, de lemn, cu trupul meu trecator, asa gandesc acum cand nu te iubesc.”
“Daca ai incerca sa arunci in mine cu luni, cu marti, cu miercuri, luni, marti si miercuri ar ricosa si ar cadea la pamant fara sunet, joi si vineri nu ma pot rani, nu-mi pot lasa nici macar semnul ca o minuscula umbrela japoneza, al vaccinului, joi si vineri nu au putere, sambata nu are putere, duminica – nu stiu ce-nseamna duminica, - nu te iubesc.”
“Stau acum si ma uit in oglinda. Pot intineri si imbatrani dupa plac. Daca vreau, pot sa seman cu un animal sau cu o planta, sau chiar cu desenul tehnic al unui aparat de zbor. Peste toate infatisarile mele ai curs odata tu ca o lava vulcanica, ba nu, n-am impietrit, dovada evenimentele din oglinda, anotimpurile ei contopite, mutatiile, si mai ales mana mea care ti-a sprijinit candva ochii sa nu cada din orbite, ca doua picaturi imense, si care scrie acum ca, iata, nu te iubesc.”
“A saptea scrisoare ti-o scriu rezemata de un zid cenusiu. Imi amintesc gura ta oblica, imbratisarea cu care ma sugrumai, tot fastul acelei sali de bal in care erorile mele s-au indragostit una de alta, la prima vedere, faptul ca ai lasat clepsidra sa cada, ca, brusc, timpul m-a parasit, si-mi amintesc gestul cu care m-ai trimis la moarte. Stau rezemata de zidul unui tribunal, dar voi spune doar atat: nu te iubesc. Si voi spune din nou: nu te iubesc. Atat. Nu te iubesc. Nu te iubesc.”
A fost o noapte alba, de tot alba… Plangea. Nu mai credeam nimic, nu mai auzeam nici un fosnet, nu mai exista nimeni in afara de noi, nu mai conta chiar nimic… Tot ce vroiam era sa dezlegam taina iubirii. Era o prostie, era ciudat sau chiar aiurea! Nu ne cunosteam nici numele si totusi ne stiam cele mai ascunse secrete, cele mai profunde simtiri… De fapt amandoi eram in aceeasi situatie: doi copii indragostiti, eram de aceeasi parere: viata inseamna iubire. Am descoperit amandoi ca nu merita sa traiesti daca nu cunosti dragostea. Sa iubesti este cel mai frumos lucru din lume dar este si cel mai dureros. Este o maladie fara remediu pe aceasta lume. Ce nu stiam insa era cum sa oprim golul din suflet, cum am putea uita totul, doar-doar de ar disparea suferinta. Zambetele devenisera lacrimi iar… Dar daca ma gandesc mai bine… Ea ar putea scapa de chin daca destinul ii va uni din nou, dar eu… Nu voi putea scapa niciodata. Ce vina am ca m-am indragostit de ea? Nu eu sunt prima ei iubire, nu eu sunt cel pe care-l iubeste… De fapt, ce vreau eu?… Asta e dragostea. Orice ai face, nu poti scrie ceea ce simti, nu stii ce simti… Simplu? O iubesc si cred ca mor daca nu se vor mai repeta aceste nopti albe in care sa vorbim, sa radem, sa plangem…
Rasaritul se anunta aproape, cerul inrosindu-se puternic. Vedeam din nou albatrosii pe oglinda cerului intunecat, simteam din nou vantul si noaptea, auzeam iar muzica de pian, undeva in departare. Spre dimineata glasurile din piata au disparut, probabil gonite de lumina… Numai noi doi ne lasam purtati de apa clara a Venetiei, numai doi indragostiti mai aveau ochii deschisi in mijlocul unei gondole in care se tineau in brate si treceau pe sub vechile poduri de piatra. Noi eram… Noaptea a trecut intr-o clipa. Nu cred ca am trecut pe sub nici o jumatate din poduri. Nimic nu mai conta acum. Am revenit pe digul batut de cantecul vantului de vara, de briza marii sarate. Clipa revederii soarelui se apropia. Digul era pustiu, doar aceiasi lilieci infloriti atragator, in care dormeau aceiasi pescarusi albi, negri, rotunzi, patrati… Primul meu rasarit!… Mi-am promis ca-l voi vedea atunci cand ma voi indragosti. Acum eram indragostit. Stateam amandoi pe marginea aceleiasi balustrade negre si ne tineam strans in brate asteptand culoarea sperantei, a viitorului, a soarelui… Ne-am jurat ca peste un an sa ne intalnim tot aici, pe malul marii involburate, in aceeasi zi, la apus de soare… Ne vom revedea si ne vom marturisi din nou cursul vietii, adica al iubirii noastre. Doi necunoscuti au legat o prietenie unica, de neexplicat, bazata pe ciudatul si frumosul sentiment – dragostea. Acestea erau ultimele clipe petrecute impreuna. Cel putin pana anul viitor. Zambeam amandoi la primele raze de soare si ne bucuram de un nou inceput, de faptul ca ne-am intalnit intr-o seara de vara pe tarmul marii, unde florile cad, unde pasarile plang, unde soarele rade… Eram fericiti intr-un fel deoarece ne-am cunoscut si am scapat amandoi de greutatea inchiderii in sine. M-a sarutat atunci acolo, sub liliacul adormit, cu buzele ei reci, cu ochii ei calzi… Ii tineam mana rece si-mi spuneam ca sunt fericit. Probabil ca a vrut doar sa-l uite, poate ca incerca sa ma iubeasca, poate ca asta a simtit… Nu voi sti niciodata. Ne- am despartit tot acolo, sub razele soarelui, sub privirea iubirii. A plecat cu trenul acasa. I-am promis ca ma voi ruga sa fie fericita, sa zambeasca la soare mereu si sa dea uitarii lacrimile… Am ramas din nou singur in orasul pustiu. Stau acum si ma gandesc la straina care mi-a furat inima. Incep sa numar orele si simt ca mor pe zi ce trece. Nu ma gandesc decat la clipa in care va veni din nou la apus de soare ca sa-mi ceara un foc. Imi este dor de ea. Acum stiu sigur: o iubesc…

Cam asta a fost povestea noastra de dragoste. Da… Un alt joc al iubirii. Pentru doua zile devenisem doi necunoscuti care iubeau. A fost frumos, a fost chiar trist… Acum eram din nou aceiasi copii care s-au cunoscut la scoala, intr-o zi de toamna, cu vant rece si cu ploaie. Venisem la Venetia pentru a sta trei zile in care sa sarbatorim intrarea noastra la facultate. Dar a fost ceva mult mai profund, mai special. Ma gandesc daca am facut bine ca ne-am instrainat atata timp, ca am fost impreuna numai noptile iar restul zilei cutreieram locuri nemaivazute. Nu incerc nici eu nici G. sa aflam daca aceasta intamplare a fost sau nu o idee buna. Nu am facut decat sa ne marturisim iubirea, sa descoperim chipul dragostei, cum spuneam un alt joc… Eram din nou impreuna si radeam la soare si ne plimbam in ultima noastra zi in acest colt de lume si nu mai incetam sa ne sarutam, sa ne imbratisam tare si sa ne spunem acelasi Te iubesc… Pentru trei zile am fost in orasul iubirii, acolo unde ne era locul. Pe drumul spre casa, cum stateam amandoi in pat sub cerul instelat, ma uitam la G. cum doarme si-mi spuneam ca sunt cel mai norocos om din lume. Daca viata inseamna dragoste, atunci eu am cea mai frumoasa viata… Ii mangaiam in somn parul fin si moale in care mai gaseam cate o floare de liliac alb si-mi aduceam aminte de razele soarelui, de valurile marii, de zambetul Ei… A iubi, iubesc, iubim. Asta este dragostea.
Acele zile de vara in care ne plimbam prin parcuri si pe lac au revenit. Visul nostru de a vizita orasul iubirii tocmai se indeplinise dar vroiam ca viata noastra sa mearga inainte, la fel si iubirea… Mai aveam inca mult timp pana la inceperea primelor cursuri de facultate asa ca ne-am hotarat sa profitam si sa mergem la munte, sa stam intr-o cabana pustie, departe de lume, exact ca in planurile noastre. Daca am fost chiar la Venetia, de ce nu am putea ramane la racoarea muntelui tot restul vacantei? De altfel tot ce ne propuneam chiar asta faceam. Ne-am hotarat sa mergem deci la munte, la o casuta a unui prieten de familie, exact pe malul unui lac montan, ca in visele noastre. Acum totul devenea realitate! Iubirea face totul posibil deci… De aceasta data fara povesti sau schimbari de personalitate. Vroiam doar sa fim noi si nimeni altcineva, vroiam sa ne izolam de restul lumii, sa facem o lume a noastra, o lume a iubirii… Cred ca eram cei mai fericiti oameni din lume! Tot ce ne doream era sa fim departe de ceilalti si sa fim impreuna. Dar chiar asa si eram… Se intampla exact ca in filme: doi indragostiti impotriva tuturor ce traiesc numai din iubire. Da, astia eram noi… Nu-mi venea sa cred cat sunt de norocos, cat de mult ma schimbasem, cat de frumoasa era viata… Concluzia? Iubirea dintre doi oameni este cel mai frumos lucru din lume care te poate face cu adevarat fericit (ma rog, pe langa zambetul lui G…) A fost intr-o zi mai racoroasa cand am plecat la munte. Trebuie sa povestesc si aventura asta… De altfel ultima pe care am petrecut-o cu G.

Imi amintesc razele soarelui, un castan uscat, o cana cu ceai… Stiai ca ultima inghititura dintr-o cana de ceai este cea mai dulce? Ma rog… Am luat-O de acasa in ziua aceea pentru a merge la gara. Ca de obicei cand O vedeam zambind tresaream si incepeam sa rad si sa ma bucur. Parca O vad si acum razand de mine si facandu-ma sa simt rostul vietii. Doamne, ce frumoasa mai era G.! Din cauza Ei am renuntat la toate ideile mele absurde, la toata monotonia din trecut… G. este singura de care-mi pasa in lume, este iubirea mea dintai iar singurul scop in viata este s-O fac fericita… O iubesc mai mult decat pot spune cuvintele. Da, trebuie din cand in cand sa-mi manifest dragostea, sa spun cat de mult O iubesc, sa-mi amintesc de ochii Ei, de zambetul Ei… De ce nu pot intoarce timpul asa cum intorci invers limbile unui ceasornic? Sa dau din palme si sa ma trezesc din nou in holul scolii in acea zi de toamna… Viata este o intrebare. Am ajuns pe seara in casuta din povesti de pe malul Lacului Rosu.Vedeam in departare luminile masinilor de pe sosea, singura urma de civilizatie din jurul nostru. Am lasat toate bagajele inauntru si am luat o patura pentru a petrece noaptea pe acoperis. Era un cer senin cum rar vezi. Inlocuisem blocul si galagia cu linistea muntelui la zeci si mii de kilometrii de oameni. Prima noastra noapte am petrecut-o sub cerul instelat si sub lumina semilunei. Auzeam acele de brad miscate de vant, scartaitul lemnului si din cand in cand cate un planset de pasare nocturna. Ce-mi puteam oare dori mai mult decat aveam acum? Nimic. Fericit? E putin spus. Eram indragostit mai mult decat ii este unui om dat sa iubeasca. Numai noi doi mai eram pe lume, numai noi gasisem secretul iubirii absolute. Acum stateam sub vraja noptii in mijlocul pustiului, doi copii ce se iubesc, doua suflete pereche ce vor ramane impreuna pe veci. Tot nu gasesc cuvinte pentru a-mi exprima dragostea. Cand eram cu G. simteam cu adevarat dragostea si, impreuna, lasam lumea sa dispara. Da, cu fiecare zi eram mai indragostit. Si cand ma gandesc ca acum o vreme nu credeam in asa ceva, in aceasta iubire eterna… Dar iata ca cineva mi-a dovedit-o. Acel cineva sunt chiar eu. A inceput totul cu un simplu zambet. Asa m-am indragostit prima si ultima oara in viata. Pare banal? Nu este deloc… Stateam atunci si vorbeam pe intuneric, sub lumina alba a lunii. Ne intrebam ce s-a intamplat cu noi si ce suntem, ce am ajuns, ce vom deveni!… Erau atatea intrebari in mintea noastra! Cum de am putut lega o asa mare dragoste?… Ne-am hotarat ca in acea noapte sa ne amintim cum a inceput, sa ne amintim toata idila noastra, toate clipele petrecute impreuna, inca din acea prima zi de scoala. Acum totul ne amuza si ne facea sa radem: momentele jenante, prima noastra intalnire, primul nostru sarut… De altfel acum nu mai conta nimic decat faptul ca suntem impreuna si ca asa vom ramane mereu. Ne placea insa sa ne amintim toate astea. Stia oare Ea cat am suferit? Dar ce fac eu? Parca a ramas ca nu-mi voi mai aduce niciodata aminte de trecut… Dar acum priveam altfel inapoi, cu bucurie si chiar ironic, ca doar nimic nu mai conta. Ii povesteam cum stateam in fiecare pauza, in fiecare zi, in fata portii cu prietenii mei pe care insa nu-i auzeam, uitandu-ma disperat dupa Ea, sa O vad inca o data, iar atunci cand in cele din urma venea, simteam cum imi bate inima si O priveam pe ascuns, iar daca se intampla sa ma vada, repede imi indreptam ochii spre altceva, urmatoarea pauza la fel, si cealalta la fel, eram parca altcineva, faceam lucruri absurde, eram … indragostit. Sau cand O vedeam cum se duce afara cu prietena Ei bruneta, cand vorbea cu vreun baiat, ma gandeam s-O urmaresc, sa ma asigur ca nimeni nu mai exista, sa fiu mereu langa Ea, sa nu ma satur niciodata de zambetul si ochii Ei care ma fermecasera… Amuzant? Acum (cand de nimic nu-mi mai pasa) da, mi se parea amuzant, banal. Nu ma gandeam la trecutul dureros dar parca simteam si acum lacrimile reci, ritmul sacadat al inimii, noptile nedormite… Este frumoasa dragostea!… A inceput totul ca-n filme, cu suferinta dinaintea fericirii, s-au cunoscut si s-au iubit cu timpul, au creat o iubire rara, uniforma, si s-au iubit pentru totdeauna. Asta sa fie oare povestea noastra? Nicidecum. Este ceva cu mult mai puternic si mai adanc. Simt ca orice cuvinte as folosi, orice expresii, nu pot reda intocmai ce simt. Doar asta este iubirea… Nu cred ca stie G. cat de mult O iubesc. Viata e scurta, ploaia e rece, vantul e aspru si trandafirii sunt negrii. Se uita mereu in ochii mei si-i spun ca O iubesc. Poate ca totusi stie ca nu pot trai fara Ea nici macar o clipa, ca voi muri pe loc, intocmai unei frunze la venirea toamnei, daca nu ma pot bucura o zi de zambetul Ei. Doamne, cat O mai iubesc pe G.! Inainte vroiam ca toata lumea sa simta ce simt si eu, sa-mi cunoasca vibratiile sufletului. Dar ce mai conteaza… Nu vreau decat sa ma urc pe cel mai inalt varf din lume si sa strig cat pot de tare: - Te iubesc G.!!! Stam amandoi sub cerul portocaliu al unei nopti de vara si radem fara motiv, ne strangem in brate tare, radem din nou si totul se repeta. Nu mai este loc in mintea mea de nimic. As putea sa stau asa cu G. la infinit. Ce mai imi place sa-mi repet ca doar iubirea noastra mai conteaza… Sa simti ca vrei sa zbori, ca vrei sa fi liber, sa fugi odata cu vantul sub o ploaie de petale galbene, sa faci ocolul lumii, a universului intr-o clipa, sa faci sa nu mai apuna soarele niciodata. De ce mai ai nevoie de noapte? Nu mai exista tristete ca doar iubesti! Iubesti!!… Asta simt eu. Este frumos… Stelele parca danseaza sub lumina albastra a lunii in forma de romb, iar noi stam sub semnul intrebarii a brazilor ce fug. O iubesc. As putea trai numai repetand asta. Te iubesc, Te iubesc, Te iubesc. Te iubesc G…
Spre dimineata a adormit la mine-n brate… Nu am putut inchide ochii. Ba ma uitam la G. care isi misca buzele in somn iar din cand in cand mai ofta adanc, poate din cauza unui vis, ba numaram stelele numai ca sa-mi aduc aminte de serile din parc petrecute impreuna, cand ne jucam, radeam, ne sarutam, cantam… Mereu cand G. adormea langa mine stateam treaz si imi spuneam pana dimineata acelasi lucru: nimeni si nimic nu ma va desparti de G.! Ne vom trai viata impreuna, ne vom casatori si vom face inconjurul lumii, vom avea doi copii si cand vom purta ochelari ne vom aduce aminte de aceste nopti, de aceste clipe minunate din copilaria noastra. Dragostea noastra nu va muri niciodata si vom ramane impreuna pana cand soarele nu va mai rasari. Erau vise care imi doream mai mult decat orice sa devina realitate. Insa nu ii spuneam nimic Ei. Suntem doi copii ce se iubesc, trebuie sa ne traim clipa si in fond erau numai vise… Da, mai bine sa traim clipa, mai bine sa ma bucur de frumusetea rara a lui G. care acum vorbeste in somn… Zambesc, o sarut pe frunte si inchid si eu ochii la ivirea soarelui dintre munti. Eram obositi si urma sa pierdem rasaritul. Mai aveam oricum timp indelungat de stat aici. Ne strangem in brate de frigul diminetii si adormim cuprinsi de vise frumoase, cu doi copii ce se iubesc, un sarut, o mangaiere, o lacrima…

“…Asa alearga si caii, alaturi, fara sa se priveasca dar se aud respirand. Nu era nimeni in jur. Nici un mester de vechi orologii care sa le rasuceasca-ncet capetele unul spre celalalt pana cand sunetul simplu bate ora dragostei.…Zburau, alaturi, fara sa se priveasca prin aur si vant…prin aur si vant…dar se auzeau respirand.”

Era un aer dens, conglomerat, de dupa-amiaza pura. M-am trezit singur pe acoperisul gri. O puteam zari stand pe ganduri langa un brad, pe o banca. Totul era de-andoaselea, orele de somn, casa, bagajele nedesfacute… Nici nu mancasem de ceva vreme. Conta? Deloc. Ceea ce ne doream sa facem venea pe primul loc. Cum am venit am vrut sa ne intindem pe acoperisul rece, sa privim stelele si luna, sa stam imbratisati pana la ivirea luminii. A fost frumos… Poate ca noptile-s de-un farmec sfant ce nu-l mai pot pricepe, poate ca ziua vom dormi si noaptea ne vom ascunde in lumea noastra. Nu stiam ce se intampla cu noi, nici nu vroiam sa stiu. Zambeam sub soarele cald al zilei uitandu-ma la G. cum statea acum pe marginea pontonului si se balacea in apa rece precum un copil care a descoperit minunea umeda a apei. Ce-mi puteam dori mai mult? Eram cu fiinta pe care O iubeam cel mai mult pe lume, eram iubit, eram departe de lume… Ce mai vroiam de la viata? Imi doream sa se opreasca timpul in loc, sa ramanem asa, impreuna, inca o mie de ani inainte si tot nu m-as fi saturat de frumusetea rara a lui G., de iubirea ce-mi oferea. Daca acest vis nu putea deveni realitate, macar faptul ca vom ramane tot restul vietii unul cu celalalt imi era de ajuns pentru a-mi demonstra ca viata e frumoasa cu adevarat. Ce tot vorbesc eu aici? Mai tin eu oare minte ce gandeam despre viata acum cateva luni, inainte sa fim impreuna, ca viata nu are rost, ca este scurta si egoista? Dar asta a trecut… Acum stiu ca a trai cu tot sufletul inseamna a iubi. Si eu tocmai asta faceam acum! Da, da! Eram indragostit! Doamne, ce-mi mai place s-o repet… Asta gandeam eu acolo sus pe acoperis uitandu-ma la G., la iubirea vietii mele, la bucuria ochilor mei, la Ingerul Meu bucalat care era numai al meu, la scumpa mea iubire care ma iubea numai si numai pe mine. Acum rad iar. De ce naiba rad? Da, eram indragostit pana peste cap! M-am ridicat in picioare spre soarele violet si am inceput sa strig: -Te iubesc G.! Te iubesc! Te voi iubi mereu!!!… Am fugit apoi pe scari in jos iar G. m-a intampinat cu bratele deschise si ne-am strans si ne-am sarutat cu foc de parca nu ne-am mai vazut de ani… De fapt trecusera doar cateva ore. Imi era dor de G. cu fiecare secunda scursa, cu fiecare inspiratie, cu fiecare expiratie pe care o faceam cu gandul la Ea. O iubeam omule! Pricepi? Nu stii ce-i aia, nimeni n-o sa stie vreodata!… Da, suntem protagonistii iubirii perfecte, cei doi care au fost obligati de destin sa dovedeasca existenta dragostei eterne, care va exista si dupa disiparea universului si dupa evaporarea timpului. Familia lexicala a cuvantului iubire: a iubi, iubesc, etern…
Sunt gelos pe aceste nedrepte pauze dintre gurile noastre. Sarutarile noastre sunt lupte grele, incete, sfasietoare, la care participa sangele, glasul, memoria. Sunt gelos pe apa pe care o bea, pe-acele lungi momente in care clipesc si nu ma pot uimi de frumusetea Ei… Sarutarile noastre, sute, mii sau milioane cate-au fost – niciodata nu le-am stiut pe de rost. Cateodata zilele treceau intr-o clipita, atunci cand gurile noastre nu se dezlipeau de frica frigului, a setei, a durerii… Asa trecea jumatate din timpul pe care-l petreceam impreuna, jumatate din viata noastra. Nu mai respiram cand O sarutam, cand ii simteam buzele calde, agonia gurilor reci… La ce bun? Da, atunci cand dormeam si visam pe gura Ei, atunci se oprea timpul in loc, zborul uliului se-ntrerupea! Puteam sa mor si nu-mi dadeam seama, puteam s-alerg si nu as fi realizat. Nu pot trai fara o sarutare de la G., fara sa-si inchida gura pe a mea, fara sa-mi luceasca flacara sub pleoape. Era ceva de nedescris, ceva ca-ntr-o poveste… Eram doi enormi coconi aurii suprasaturati de dragoste.
Ziua trecea mai repede ca niciodata. Parca zbura timpul cand eram cu G. si totodata parca ramanea in loc… Nu se schimba nimic si ne iubeam ca-n prima zi, ne bucuram de fiecare zi petrecuta impreuna! In afara de soseaua aflata la zeci de mii de kilometri departare nu mai era nici o urma de suflet omenesc. Eram doar noi, exact ca-n visul nostru, exact ceea ce simteam: iubirea ne-a cuprins mai mult decat credeam si astfel am lasat ca lumea sa dispara si sa ramanem doar noi, cu pasarile ce ne inteleg dragostea prin cantece reci, prin zborul de gheata, prin soarele negru… Cand nu ne plimbam cu barca pe lacul nemiscat, radeam undeva in mijlocul padurii, in vreun luminis plin de viata, in care ne ascundeam in iarba inalta dand viata unor alte jocuri prin care ne manifestam dragostea. Lacrimile? Am uitat demult ce sunt. Acum stiam numai sa rad cu adevarat si sa zambesc in fiecare clipa in care O puteam simti, auzi, saruta… Fugea de mine si radea, O prindeam si ne rostogoleam impreuna pe iarba uda, ne opream la umbra unui castan inflorit si ne priveam in ochi cu pofta, nu trecea o secunda si ne apuca rasul si ne sarutam intinsi pe jos, sub soare, G. fugea din nou, eu O prindeam mereu ca doar nici Ea nu se grabea sa scape, O mangaiam pe parul moale si fin asemeni unei petale de lalea, pe gatul mic, subtire si rece, O sarutam pe ochii mici si galesi, pe obrajii bucalati, pe varful nasucului rosu, pe buzele calde, zambeam impreuna la soare, Ea se ridica si fugea, nu prea departe, si se lasa prinsa si furata in jocul dragostei care parca nu se mai termina… O iubesc.
Asa treceau zilele in lumea noastra de la munte, acolo, langa lacul fermecat. Nu aveam nici o legatura cu exteriorul, cu prietenii, cu parintii nostrii. Dar nici nu ne interesa macar. Cum putea sa ne fie dor de cei dragi cand noua ne era dor unul de celalalt la fiecare clipire o ochilor, la fiecare noapte petrecuta sub cerul liber, de fiecare data cand ochii mei indrazneau sa se-ndrepte spre altceva decat iubirea vietii mele. Cum cine? G.! De fiecare data cand ne fura somnul, atunci cand ne trezeam, dimineata, seara, ce era, ne imbratisam si ne sarutam de parca n-ar mai exista ziua de maine. De ce? Pur si simplu pentru ca ne era dor si simteam ca nu putem trai fara sa ne privim in ochi si sa ne spunem unul altuia Te iubesc… Dar si cand dormeam ma gandeam la Ea deoarece in toate visele mele numai si numai G. era prezenta. Se spune ca daca vrei sa visezi ceva anume trebuie sa adormi in gand cu acel ceva. In cazul meu nu exista altceva sau altcineva. De fapt nu am uitat nici o clipa ca G. este viata mea. Cand respir imi aduc aminte de cum ofteaza Ea in somn, cand clipesc imi aduc aminte de ochii Ei mici care ma priveau mirati, cand simt inima cum imi bate ma gandesc la zambetul Ei care m-a schimbat complet, care a dat un sens vietii mele.
Tot ceea ce faceam avea un singur scop: sa ne aratam dragostea si sa o mentinem exact ca-n prima zi. Asta si faceam numai ca in loc sa pastram aceeasi dragoste din prima zi faceam tocmai pe invers: iubirea dintre noi crestea pe zi ce trece si ne era parca teama ca nu vom putea face fata, ca nu avem destul loc in sufletele noastre… Aiurea. Ne iubeam mult, foarte mult. Nici unul nu s-a gandit vreodata ca vom atinge limitele dragostei. Nu exista asa ceva. Eram cei mai indragostiti oameni din intreg universul si asa vom si ramane. Este o poveste de dragoste ce nu va putea fi intrecuta sau pierduta de-a lungul mileniilor. Niciodata. Imi place totusi sa-mi amintesc fiecare pas, fiecare clipa a vietii mele cu G. Nu vreau sa pierd nimic. Din acest motiv povestesc fiecare amanunt. Imi place sa-mi amintesc de G. Amintirile… Doar asta mi-a mai ramas.
Cand soarele pleca, ne prindea noaptea tot pe acoperisul casei de unde puteam admira luminile masinilor din departare, pe banca din fata cabanei sau intinsi pe lemnul cald al pontonului. Aici ne placea sa stam cel mai mult. Puneam o patura si ne-ntindeam privind cerul instelat. Eram inconjurati de apa si adormeam pe sunetul valurilor ce se urcau pe maluri. Daca ziua radeam si ne bucuram de viata mai mult decat oricand, noaptea era momentul tacerii, simturilor si pasiunii. Numaram stelele, ne infricosam de sunetele ce veneau din padure si ne strangeam tot mai tare in brate. Cand ne mai apuca damblaua ne urcam in barca si pluteam pana dimineata in linistea lacului, a noptii… Era frumos, chiar foarte frumos. Erau momente pentru care as fi dat orice sa nu se ter- mine. Cateodata mai sarea vreo lostrita si ne speria, si rasete de indragostiti se auzeau in noapte, departe, departe… Stateam treaz pana dimineata ascultand cum respira G. in bratele mele, O mangaiam incet pe crestet si zambeam cand isi misca degetele sau urechile in somn, si cand tresarea deodata visand ca a cazut din pat, pe scari… Radeam amandoi un pic si Ea adormea din nou ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, asemeni unei copile care nu vrea decat sa viseze frumos. Cateodata, cand se trezea in mijlocul noptii, ma intreba de ce nu dorm. – Cum as putea sa dorm cand nu ma mai satur de chipul tau de inger, cand tu esti tot ce am nevoie sa traiesc, cand tu insemni totul pentru mine? Mi-e frica sa nu dispari, mi-e frica sa nu fie doar un vis din care m-as putea trezi… Mi-e teama ca te iubesc mai mult decat un om poate iubi… Radea de mine si ma tragea la pieptul Ei si rolurile se inversau. Acum Ea ma proteja si ma mangaia si astfel adormeam si eu in cele din urma. Asa treceau noptile noastre, cu jocuri si momente pline de iubire… Nu ma saturam niciodata de acele nopti. Ne iubeam. Era frumos, ciudat, rotund, opac… Dragostea era de vina.
Intr-o zi am plecat sus, pe munte. Ne-am zis ca vom petrece noaptea in cort si ne vom intoarce urmatoarea zi. Am plecat de dimineata pe o poteca ce ducea, cica, la izvorul din care s-a format Lacul Rosu, la locul din care a pornit intreaga legenda a acestui loc mirific. Se spune ca apa este mai rece ca gheata dar nu ingheata niciodata, ca natura este mai salbatica decat oriunde, ca nu este nici urma de om. Am vrut sa scapam atunci si de acele lumini ale masinilor din departare, sa mergem acolo sus, unde sa ne simtim ultimii oameni de pe pamant. Sau primii… Ce mai conta? Vroiam doar sa ne departam de lumea exterioara, sa continuam sa mergem departe, tot mai departe, sa mergem pe luna daca s-ar putea, numai sa fim singuri, in universul nostru. Dar in fond si la urma urmei ce conta daca eram in mijlocul multimii sau undeva in varful unui munte atata timp cat noi ne iubeam, ca doar asta conta cel mai mult, nu? Nu mai stiam nici noi ce vrem… Radeam si mergeam incotro ne purta inima. Am plecat deci intr-o dimineata rece spre locul mult visat. Nu trecea mult timp ca ne si vedeai tavalindu- ne in iarba pana la genunchi, fugind unul dupa celalalt sau sarutandu-ne la fiecare cantec al pasarilor. Si acolo erau multe pasari… Sute, mii. Ne mai opream sa admiram privelistea care era mai frumoasa decat orice paradis. Stateam in iarba uscata si respiram aerul proaspat si moale in timp ce soarele se ridica si incepea caldura verii. In departare se vedeau parca niste case rosii, niste dealuri paralele, paduri nesfarsite si lacul nostru care ne astepta. Ma uitam insa la G. si uitam imediat de toate aceste minunatii. O trageam langa mine in joaca si Ea isi punea capsorul mic in bratele mele si ma-ntreba daca O iubesc. Ma ridicam in picioare si fugeam in jos, pe deal, si cand ajungeam deasupra brazilor pitici imi luam zborul, priveam culmile muntilor acoperite de zapada tarzie, varfurile brazilor inalti, ma repezeam printre ei intocmai ca un uliu vanator, simteam acele cum imi zgariau obrajii, cu viteza vantului treceam pe deasupra ierbii verzi si ude care imi vindeca zgarieturile, furam o floare galbena si i-o dadeam vantului, trageam o veverita de coada, scuturam penele vulturului de roua, ma ridicam printre norii stufosi catre cerul monocolor, ma opream pe un fulg de porumbel, pe un nor ratacit, priveam lumea si era pustie, radeam si rasetul se auzea in departare, ma aplecam si ma-ndreptam catre pamant, vedeam verdele, vedeam galbenul, albastrul si portocaliul, aplecam varfurile brazilor si auzeam un curs de apa distant, luam o mana de apa, udam polenul de pe aripile unei albine violet, puneam o mana de pamant viu, vedeam un fir verde, o frunza, o tulpina, un boboc, o floare alba, o furam si pe ea, continuam sa zbor, vedeam varful muntelui, o piatra, o campie, vedeam o pereche de fluturi galbeni, vedeam un inger din vis, ma apropiam incet, simteam iarba uda din nou, ii priveam ochii mari, zambeam cuminte, ii puneam floarea in parul rosu, ii sarutam fruntea si-i sopteam la ureche: -Te iubesc…
Nici nu stiu cum a trecut timpul dar am si ajuns la izvorul fermecat. Chiar ca era in varful lumii, deasupra tuturor. Aici nu se mai vedeau nici casele rosii, nici masinile de pe drum, nici macar cabana noastra… Abia se mai vedea si lacul, pierdut parca printre paduri si dealuri aliniate frumos in fata soarelui care domina locul. Simteai cum pluteste in aer singuratatea si izolarea. Daca pateai ceva, orice, nimeni nu te mai putea ajuta cu nimic si probabil ca ai fi descoperit peste mii de ani, si ai fi exponat intr-un muzeu de mumii din trecut, si uite asa nimeni nu va sti vreodata ce frumuseti ai vazut, ai auzit, ai simtit… Atat de straniu era locul acesta. Pe cat de straniu pe atat de frumos. Puteam sa strigam in gura mare tot ce ne trecea prin minte si nimeni nu ne-ar fi auzit si oricat de mult am fi vrut sa dezvaluim un secret nu am putea… Vedeam pasari colorate, iepuri albi si flori mii si mii. Batea un pic vantul rece dinspre sud si aducea cu el un miros de menta salbatica. Ne-am asezat la marginea padurii ce dadea in poiana, langa izvor. Asa puteam sa vedem si rasaritul soarelui, si frumusetea peisajului si muntii mari si negri din departare. Am lasat jos rucsacurile si ne-am intins pe panta abrupta a campiei, pe iarba proaspata, printre florile galbene, rosii, albastre… Ne tineam de mana si ne uitam in sus. Nu ne mai pasa de nimic. Simteam ca nu mai avem unde sa fugim, ca aici este capatul lumii, ca aici ne este locul. Sa ne traim restul vietii in acest loc, departe de lume, sa uitam cum arata oamenii, sa bem de dimineata roua din varful firelor de iarba, sa mancam mure si fragi, sa facem focul… Ce tot vorbesc eu? Radeam si ne opream din visat. Nu trebuia sa ne gandim la viitor ci doar la acea clipa. Da, radeam si ne uitam unul la altul, ne uitam apoi in sus si zambeam la soarele alb, ne strangeam mainile si visam in continuare in liniste. Ma intorceam pe-o parte, spre G. si cu o tulpina de papadie O mangaiam pe tample, pe obraji, pe gat… Ea radea si sarea peste mine si ma acoperea de sarutari, ne rostogoleam pe iarba, fugeam, ne invarteam ca doi copii, radeam si totul incepea de la inceput. La izvor mergeam sa bem apa rece si cand ne aplecam amandoi in acelasi timp ochii nostri se-ntalneau, se placeau pentru a mia oara, ne ridicam incet, ne pierdeam in sarut, in apa rece, deschideam ochii, zambeam si ne udam, fugeam… Asta este adevarata dragostea. Din cauza asta nu se putea vedea pe fata noastra vreo urma de tristete, din cauza ca nu ne puteam opri din ras si din zambit, din iubire… Doamne, ce frumos mai era! Ce frumoasa mai era G.!… Trecuse repede si ziua aceea din viata noastra in doi.
Cand nu am mai vazut soarele cazut dupa padure ne-am dat seama ca se apropie noaptea. Am lasat-O pe G. intinsa pe iarba fina, am ridicat cortul si am facut focul exact cand au inceput sa apara primele stele. Parca eram intr-un basm... Undeva, departe, se auzea chemarea cucuvelelor, greierii fara somn, adierea vantului, un scartait de ramuri… Oriunde te uitai nu vedeai nici o luminita, semn de prezenta omeneasca. Luna se vedea pe jumatate… Stateam intinsi si ne uitam la stelele carea parca clipeau. Mai vedeam cate un avion pierdut, o stea cazatoare, o galaxie… Vedeam chiar si Calea Laptelui, o aglomerare de stele ce se intinde de la est la vest, ca un drum alb pe intensitatea cerului. Ea m-a invatat asta. Se lasase frigul si ne strangeam in brate sa ne incalzim trupurile. Iarba incepuse sa se ude; se lasa roua… Am mai stat putin afara si ne-am hotarat sa stam langa foc, sa ne incalzim. Nu a trecut mult timp si frigul ne-a gonit in cort, la caldura sacilor de dormit. Aveam doi dar unul l-am intins pe jos si in celalalt ne-am cuibarit impreu- na, inghesuiti, infrigurati, fericiti, indragostiti… In cateva clipe am si uitat de frigul ce se lasase afara. Nu aveam nici o lumina in afara de focul din fata cortului care se vedea miscandu-se in bataia vantului. Eram intr-o lume portocalie, miraculoasa, fara sunete, fara intrebari… Incepea sa fie cald.

“ Lupi si zapezi si uimirea ca sunt impreuna ii facusera foarte tacuti. Printre copaci pandeau vechile lor trupuri si vechii lor ochi cu vechi priviri, parca neacceptand sa fie uitate – dar fusesera oare uitate? Ei doi nu erau oare o succesiune, nu-si purtau cu ei numeroasele lor capete, incuviintand si clatinand din toate o data, si bratele lor nu erau infinit mai multe si mai semnificative decat ale acelor binecunoscute si infricosatoare statui? Tacand, se putea auzi adanca lor rumoare, o disputa in intimitatea celulelor, pe cand noaptea-i gatuia pe urmaritori cu mana ei sigura. Ei nu stiau decat atat: ca incepe prima lor noapte de dragoste. Patrunsera intr-un decor inventat anume, intr-o odaie din care fusesera scoase cateva tablouri lugubre, o pisica cu un soarece-n burta, o natura moarta cu pasari taiate – ramasesera pe pereti dungi argintii, pe o distinsa absenta inselatoare si cateva mobile doar, si patul nuptial cu imensa lui cuvertura de culoarea apei. Erau impreuna – se puteau atinge, isi puteau amesteca parul in acelasi pahar si pielea in aceeasi aroma, puteau fugari flacari pe arcul coapselor, implanta sarutari la rascrucea dintre doua oase. Dar pentru aceasta, trebuia intai sa lepede fiecare legatura cu mortii pe care o purta cu el si s-o aseze atent pe soba verde. Adanc miscat, se culcase la picioarele Ei, tacand. Ea ii privea parul in care ciudate ierburi pale se uscau sub mainile Ei. Atinse si inima lui, si se sperie de acele ritmuri urgente, ca de silabe alergatoare in afara cuvintelor, si-i era inca strain postavul hainei lui sub care nu i se putea banui forma pieptului si a umerilor. Nimeni nu-i mai urmarea aici decat ei insisi, abandonati si anexati de ei insisi si stateau asa, numerosi la trup si la suflet, intr-un dans nemiscat. Ea se desfacu de Ea insasi, de cateva ori la rand, pana la o nuditate posibila, pentru a-i ajuta lui sa-si faca loc prin multime pana la Ea. El veni incet, mladios, necunoscut, veni mereu, mereu ajungand, si Ei i se paru ca dintotdeauna el facuse acest drum pana la Ea, prin Ea catre Ea – si suind si Ea catre el, trecu prin el regasindu-se undeva in afara lor, dar intalnindu-l si acolo tot pe el, venind spre Ea, venind mereu, mereu ajungand - si o mare continuitate ii tinu impreuna pana la tipat. Tarziu, dupa miezul noptii, Ea adormi – iar el nu. In somnul Ei, il auzi respirand departat ca un rau la capatul unei imense si nepasatoare campii. Ca sa n-o tulbure, nu se misca, dar Ea, tulburata-n Ea insasi, ii atingea umarul, rece de noapte, acum cunoscut, si, la rastimpuri, privind-o il presimtea, cu o privire egala cu noaptea. Trupurile se retrageau in trupuri, prea tinere pentru a deveni amintiri, prea vechi pentru a nu-si intelege frumusetea. Era o noapte puternica, un simbol respirat indelung. Mortii isi tineau rasuflarea. Apoi au strans totul si au plecat alergand, iesind din noapte si din acel decor in care tablourile se refaceau incet; reaparu intai conturul fosforescent al pisicii, apoi conturul soarecelui din ea, apoi sangele strigator al pasarilor, sclipira cutitele. Ei alergau, alergau, dar, de asta-data, urmaritorii nu mai puteau fi opriti. Se trezisera si mortii si ii inconjurara invizibili la inceput, apoi se constata, deodata, ca pe mana Ei stanga se incolacise un fir negru, ca o taietura, iar el isi simti buzele acoperindu-se de un misterios sange. Rostira tare cuvintele iubirii, nu se auzeau, nu-si auzeau glasurile, vedeau doar forma cuvintelor amortind in vazduh. Strigara cu ochii atunci, strigara cu fruntea, nu se auzeau, trupurile lor incepura sa se roteasca incet, departandu-se, mortii devenira vizibili, se ciocnira de ei, se ratacira printre ei si prin multimea de ei insisi, nu se mai regasira… Si murira lupii, si se topira zapezile. Atat de repede se petrecuse totul incat nimeni n-ar fi zis ca a trecut pe-acolo o intamplare cu capete si maini. Ei insisi, daca ar fi fost intrebati, n-ar mai sti de unde apar acele ciudate pete pe obrazul lor nocturn, de altfel nici nu au cum s-o stie, ziua, obrazul lor e curat si palid, s-ar mira, s-ar privi in oglinda o clipa, mult prea putin pentru a observa in coltul de sus, ochiul nesaturat al noptii, si ar refuza apoi sa mai fie intrebati vreodata ceva.”

Nu vorbeam, ci doar zambeam unul altuia asteptand sa rasara soarele dintre munti. Statea in bratele mele si tremura de frigul diminetii. O sarutam pe gatul rece si O mangaiam pe burtica calda si moale. Eram singuri. S-a vazut la inceput o lumina portocalie, apoi un orizont nemarginit, o explozie de culori vii ce anunta ivirea soarelui. A inceput ca o mare nesfarsita de foc ce se ridica incet… Dar de fapt ce vroiam eu, noi? Rasaritul era numai si numai al nostru. Vroiam sa-i admiram frumusetea si sa ne aducem aminte de toate clipele petrecute impreuna. Vroiam sa ne sarutam in timp ce razele se desprind in lume, sa ne privim in ochi si sa ne spunem ca viata e frumoasa cu adevarat, sa ne spunem ca ne iubim ca in fiecare dimineata… Nu am asteptat sa apara tot de dupa muntii cei mari si verzi. O strangeam in brate tare si incepeam sa ma pierd din nou in sarutul Ei. Tocmai am avut parte impreuna de prima noastra noapte de dragoste. Nimeni nu stia ca era insa si ultima…
Asa treceau zilele acolo sus, departe de ceilalti, in lumea noastra. Dupa ce ne uimeam in fiecare dimineata de rasarit, stateam in voie si ne jucam ca doi copii sau ne plimbam cu barca. O data chiar, tin minte, am stat o noapte intreaga in mijlocul lacului. Trunchiurile de copac ieseau din apa pretutindeni in jurul nostru si se oglindeau sub lumina rara a lunii. Era infricosator insa pe noi ne amuza la culme. Ne legam barca de unul din ei si ascultam scartaitul lemnului de fundul barcii sub miscarea lina a valurilor. Noi radeam. Se vedea numai lumina slaba a focului din fata cabanei. Nimic altceva. Ne simteam straini in acea lume a necunoscutului unde dainuia luna si imaginea infinit mai mare a padurii de brazi. Ne simteam minusculi, nesemnificativi. Dar nu asta vroiam noi. Nu vroiam sa cautam explicatii sau teorii. Nu conta nimic. Putea chiar sa fie un cutremur, sa arda toata padurea, sa fim inghititi de apa ca noi tot radeam si ne priveam in ochi cu aceeasi pofta ca in prima zi. Stateam pe jos si ne uitam cand la cerul multicolor, cand unul la celalalt. Cateodata mai cantam, spuneam poezii, povesti fantastice si chiar faceam pe ghicitorii in stele. Indiferent ce faceam totul se incheia cu aceleasi rasete ce le puteai auzi pe toata suprafata lacului. Numaram cerculetele facute de pestii ce ieseau la suprafata, stelele cazatoare, dorintele care ni se vor indeplini… Eu nu aveam decat una si aceeasi dorinta: sa ramanem impreuna. Mereu. As fi putut continua acest fel de viata pana la moarte. Cum oare sa nu fiu cel mai fericit om din lume cand in asta consta viata mea? Si anume in nopti si zile de iubire rara, de fericire in continua crestere si de bucuria de a O avea langa mine pe G. Da… Viata mea. Pare ciudat, frumos, neobisnuit… Traiam numai din iubire si tare-mi mai placea. In fiecare zi simteam ca pot zbura, ca pot face orice, ca sunt nemuritor! Si asta numai din cauza lui G., din cauza iubirii ce i-O purtam. Cand citeam vreo carte pe iarba din jurul cabanei sau in barca, adica oriunde ne gaseam, stateam cu G. in brate si urmaream randurile, O mai asteptam sa termine pagina, vedeam vreun fragment in care ne regaseam, adica orice legat de iubire, ne sarutam si continuam. De altfel numai carti de dragoste citeam… Nu o data s-a intamplat ca G. sa citeasca de una singura cartea. De ce? In loc sa urmaresc firul povestirii, eu ma uitam la ochii Ei mici care se miscau de la stanga la dreapta, ma intreba daca am terminat de citit pagina, eu ii spuneam ca da, de mult, nestiind ca de fapt ore intregi O priveam pe Ea. As putea sa traiesc numai auzindu-i respiratia, numai privind-O, numai atingandu-i mainile reci… Asa este iubirea. Nu mai ai nevoie de nimic daca ai langa tine persoana pe care o iubesti mai mult decat viata insasi.
Desi nu am prea dormit inauntru din cauza frumusetii cerului, totusi in cabana aceea de lemn am petrecut clipe mununate cu G. ce nu pot fi date uitarii. Aici nu aveam nici apa curenta, nici electricitate si singura noastra sursa de energie era focul din semineul de la parter, unde stateam mai tot timpul. Cand ploua usor sau pur si simplu inima ne spunea ca este prea frig afara dormeam aici, pe jos, exact in fata focului. Mirosea numai a brad si tare ne mai placea. Era cald si stateam culcati cu fata la foc si visam, povesteam, radeam… Am fi vrut sa fi avut niste lumanari, adica sute, pentru a crea o atmosfera de basm, ca-n filmele sau cartile de dragoste pe care le stiam, dar nu conta… Radeam, mai ne faceam ca dormim, mai ne apuca sa ne fugarim prin camera, pe la etaj, pe afara… Nu cunosteam limite. Puteam face orice ne trecea prin cap fara sa ne intrebam vreo data daca e bine, daca s-o facem. Asa erau cei doi indragostiti pana peste cap… Da, este vorba de mine si G. In fiecare noapte linistea era spulberata de acelasi tipat asurzitor care se auzea in toata lumea: -O iubesc pe G.!!!…
Dar a venit si ultima zi petrecuta in acest paradis. De cum ne-am trezit am stiut ca va fi o zi ploioasa, din cauza cerului acoperit de nori ce ne-au impiedicat sa vedem rasaritul. Am stat restul diminetii inauntru facandu-ne bagajele, facand curat, lucruri obisnuite inainte de plecare… Ma uitam la G. si-mi aduceam aminte de acele minunate clipe pe care le-am avut aici. De plimbarile cu barca, de noptile albe, de noaptea de pe munte, de serile cand ne gasea apusul balacindu-ne in apa rece a lacului, de stelele cazatoare… A fost frumos si poate ca vom mai veni, poate ca vom mai repeta aceasta minunata excursie in doi. Dar ce conteaza? Noi oricum suntem fericiti si indragostiti oriunde am fi. Nu ne pasa ca va trebui sa mergem pe aceasta ploaie cateva ore pana la tren, ca s-ar putea chiar sa pierdem trenul, ca s-ar putea chiar sa nu fie astazi ziua in care am luat biletele…Pierdusem notiunea timpului, de altfel orice legatura cu exteriorul, cu parintii nostri. Dar nu conta caci ne era dor numai unul de celalalt. Imi era dor deja de acele clipe langa G. in care ne fugaream prin iarba mare in acele zile insorite, cand ne sarutam si lasam totul sa dispara… Este frumos. G. este frumoasa…
Ploaia cadea puternic peste padure, peste cabana, peste noi… Pesemne ca toamna se apropia. Peste ceva vreme incepea scoala, adica facultatea, un nou inceput pentru amandoi, urma sa fim tot impreuna, mereu, ca in visele noastre… Se apropia si ziua de nastere a lui G. Aveam de gand s-o petrecem impreuna, poate in cel mai scump restaurant, poate tot pe blocul nostru de unde numaram stelele, poate o petrecere, ceva, oricum un lucru era sigur si anume ca vom fi impreuna. Vroiam sa-i fac cadou ceva special dar nu aveam idee ce din cauza ca Ea tot imi spunea ca eu sunt cel mai de pret lucru pe care-l doreste, si cum il are nu mai vrea nimic… Frumos, nu? Imi placea dar totusi vroiam sa-i cumpar ceva pentru tot restul vietii, care sa ne lege pentru totdeauna. Poate ca vroiam sa ne tatuam numele celuilalt pe umar, sau mai bine doua inele la fel care sa nu le scoatem niciodata… Dar eu ma gandeam deja prea departe. Doua inele ar insemna sa ne casatorim sau ceva de genul asta… Nu stiam ce sa fac. Dar in fond si la urma urmei chiar asta si vroiam – sa ne casatorim si sa fim amandoi nedespartiti. Da, asa eram sigur ca nimeni nu mi-O va lua pe G., dar parca nu vroiam sa grabesc lucrurile. Ce tot vorbesc eu aici? Eram prea tineri, probabil ca nu ne-ar fi lasat parintii, etc., etc. Dar ce ne pasa noua? Doar ne iubeam… As fi vrut sa mergem intr-o biserica si sa ne casatorim singuri. Eu sa O intreb daca vrea, daca va ramane cu mine pana la moarte, dupa care sa ma intrebe Ea, ne-am fi pus inelele si ne-am fi sarutat si am fi fost legati pana in clipa in care am fi fost destul de mari si de independenti incat sa facem totul ca la carte. Ma trezeam din visat cu ochii deschisi si O vedeam cum strange lucrurile de prin camera goala. Imi spuneam ca totul se va rezolva, ca timpul le vindeca pe toate. Ce sa vindece? Frica de a O pierde pe G…
Am inchis pentru ultima oara usa cabanei si am facut cativa pasi spre drum. Am lasat gentile sa cada in balta si ne-am imbratisat si ne-am sarutat sub ploaie asa cum nu o mai facusem… Eram leoarca si aveam parul in ochi, la fel si G., dar asta nu ne impiedica sa uitam de tot si sa ne pierdem in sarutul cu ploaia. O strangeam atat de tare si imi plimbam mainile pe fiecare particica uda a corpului Ei de inger, O mangaiam pe gat, pe cap, pe spate… Ne-am oprit si am stat cateva clipe cu fruntea pe umerii Ei. Parca as fi stiut ca tocmai se incheiase ultima noastra aventura, ultima zi langa G., ultima ploaie… Am ras amandoi ca de obicei si ne-am indreptat incet-incet spre trenul catre casa. Lasasem in urma noastra acele nopti sub clar de luna, in fata focului din semineu, din varful muntelui, undeva intr-un cort, prima si ultima noastra clipa de dragoste… Dar nu conta.
Abia din tren am observat ca frunzele incep sa cada. Acea padure pe care o vedeam zi de zi era nemuritoare, acolo mereu este vara. Toamna se apropia mult mai repede decat credeam. Acum insa nu-mi mai placea… Nu-mi mai placea covorul de frunze aurii, vantul rece si ploile calde… Demult, nici nu mai stiu de cand, eram singur si de aceea imi placeau zilele galbene si lipsite de farmec. Acum iubesc vara si zilele insorite, de altfel tot ce este legat de frumusete si veselie, intr-un cuvant de G. Nu-mi mai plac acele zile portocalii de toamna cu ploaie rara si cantece ale vantului. Acum iubesc, sunt fericit, simt ca viata este frumoasa! Da, am sa spun din nou ca din cauza Ei…
Stateam ca altadata la fereastra mica a trenului si ma uitam la parul Ei cum danseaza in bataia vantului. Ma gandeam ca s-a incheiat o alta particica din viata noastra in doi, una mica, cum vor urma sa vina si multe altele. Mintea mea vroia sa caute pasii spre viitor, incerca sa-si dea seama ce vom face in continuare… Dar mereu incheiam prin a spune aceeasi propozitie: Ne iubim foarte mult… Restul nu conteaza. Deloc. As putea trai astfel toata viata – sa O privesc, sa tac, sa O iubesc ca acum, in tren. Si cand dormea langa mine, si cand cadea pe ganduri si se uita la stele, si cand manca, citea, visa… Meru imi spuneam ca as vrea ca timpul sa se opreasca in loc, sa ramana langa mine, sa fie numai a mea, sa O iubesc doar eu… Drumul de intoarcere ni s-a parut scurt. Am ajuns in orasul nostru pe seara. Ploua destul de tare insa vantul nu mai batea. Mi s-a parut ciudata vremea asta, cu ploaie si cer inchis. De cand am cunoscut-O eram obisnuit numai cu zile insorite si pline de caldura. Acum ma simteam strain in acest oras cu blocuri inalte si lume multa. Acolo la munte uitasem si de felul cum arata oamenii, aglomeratia. Era mereu senin si soarele stralucea ori de cate ori zambea G. Adica mereu… Faptul ca prima ploaie ne-a gasit in ziua cand plecam nu era oare un semn? Acum incepe toamna. Dar de ce incerc eu oare sa ma amagesc? Un lucru stiu sigur: poate sa vina toamna, iarna, ca atata timp cat sunt cu G. in sufletul meu este vara… Cate chestii poate face si iubirea asta. Da, parca aterizasem intr-un loc strain, unde dominau formele patrate si culoarea alba. Aici nu mai cantau pasarile, nu se mai loveau valurile de malul trist, nu mai fosneau acele din brazii violeti… Era un peisaj monoton, fara de viata, doar cu oameni si cu fum. Eram parca mai tristi de cand am coborat din tren. De altfel inca de dimineata. Parca nu ne simteam noi in acea zi ploioasa, prima din acea toamna. Statuseram la munte, departe de oameni, mai bine de o luna in care nu am vorbit cu nimeni, nu am vazut pe nimeni… Si totusi am mai fi ramas inca doua mii de ani. Si ce daca ploua sau ningea? Acolo brazii vesnic verzi si aburii diminetilor de pe lac ne faceau sa uitam de frig. Cred, ba nu, sunt sigur, ca toamna muntele este de o frumusete cum rar vezi. Poate candva vom sta acolo, la cabana, mai mult timp sa putem admira si anotimpul galben si pe cel alb. Sa ne trezim sa vedem soarele cum se zbate sa rasara dintre norii portocalii, sa ne sarutam la fiecare frunza ce cade, sa ne tavalim in covorul infinit de culoarea primaverii, sa numaram stolurile de pasari calatoare ce pleaca departe, departe, si sa le rugam sa duca din nou dragostea noastra in celalalt capat al lumii pe aripile lor transparente, sa plangem odata cu castanii golasi, sa radem laolalta cu brazii triumfatori… Sa ne sarutam la fiecare fulg usor de nea albastra ce atinge lacul inghetat, sa ne invelim cu zapada visinie si calda, sa scuturam ultimele frunze de roua uscata, sa cautam fericirea in rasarit si bucuria in apus. Ar fi frumos… Orice am face insa, bine sau rau, stim un singur lucru pe care nimeni si nimic nu poate sa ni-l ia: ne iubim. A fost grea despartirea de acel minunat loc in care am trait clipe de neuitat, prima noastra noapte de iubire… De aceea ni se pare ciudat orasul cu toate minunatiile sale. Dar trecem si peste asta ca doar ne vom intoarce acolo si vom sta mai mult timp, vom sta o vesnicie, ne vom bucura de toamna si de iarna, apoi iar de zilele insorite de primavara, de vara… Nu, nu conteaza unde sunt atata timp cat stiu ca ma aflu langa G. A fost frumos, foarte frumos… Doar atat. Fara sa-mi dau seama am inceput sa iubesc din nou toamna…
Am condus-O pe G. acasa la Ea. Desi ploaia nu se oprise am mers pe jos. Nu conta ca eram uzi pana la piele, ca se intunecase sau ca intarziam. Ne placea sa simtim picaturile de ploaie calda pe fruntile noastre. Si, desi ni se parea ciudat, vroiam sa batem strazile orasului, sa vedem din nou lumea, sa auzim din nou acel murmur monoton al aglomeratiei, ca doar era locul unde ne-am indragostit, unde ne-am unit vietile… Si printre acele blocuri de beton molatic, acele strazi inguste si pline de masini ovale, printre mii de geamuri si balcoane, gaseam ceva deosebit de magic si de minunat. Priveam la o fereastra si-mi aduceam aminte de G. cum statea si ma astepta s-O iau sa mergem in oras, de sutele de seri cand cautam cu privirea prin multime acel chip de inger cu obrajii bucalati, cu ochii mari si blanzi, cu zambetul Ei care parca-ti spunea ca viata merita traita… Atunci cand auzeam claxonul unei masini ratacite imi apareau in minte noptile pe care le petreceam pe blocul meu, departe de oameni, de unde numaram stelele si priveam rasaritul zi de zi. Vedeam apoi serile de primavara in care ne prindea noaptea pe scarile bisericii Lutherane, unde ne simteam in alta lume, unde simteam raceala pietrelor si ne strangeam in brate si ne cufundam in sarutari fara de sfarsit… De altfel fiecare imagine imi aducea aminte de ceva frumos. Fiecare picatura de ploaie ma ducea cu gandul la mica noastra excursie la Venetia, la idila pe care am jucat-o atat de bine… Eram atat de plin de fiinta Ei incat la fiecare inspiratie ii simteam parfumul de iasomie tarzie, la fiecare clipire a ochilor O vedeam cum rade, la fiecare miscare a secundarului imi spuneam ca este viata mea, ca O iubesc. Enorm. Acum mergeam prin baltile de roua spre casa Ei, spre parintii pe care nu i-a vazut de mult timp. Dupa vreme scurta am ajuns in fata blocului pe care-l stiam atat de bine. Nu se schimbase nimic. Am urcat amandoi si dupa cateva minute de vorba cu parintii Ei in care am povestit pe scurt plimbarea, am coborat impreuna. Cu greu m-am despartit de G. in acea seara. Urma sa petrecem prima noapte dupa mult timp singuri, fara sa simtim caldura si mangaierea celuilalt. Era parca trist. Eram obisnuit sa adorm privindu-i ochii inchisi, buzele pe care si le musca in somn, sa O mangai pe parul moale, sa inchid ochii fermecat de frumusetea Ei, si sa ma trezesc uimit de cel mai minunat lucru din univers – zambetul Ei de inger care ma facea sa rad, sa incep jocul nostru zilnic, sa O sarut, sa fuga de mine, sa se lase prinsa si sa radem impreuna ca doi copii, sa ne sarutam pentru a mia oara si sa ne spunem deja obisnuitul Te iubesc… Da, trebuia sa ma despart de toate astea in acea noapte. Mi-am spus ca vor reveni acele zile in care O voi conduce acasa dupa scoala, dupa tot felul de intamplari prin parc sau alte locuri, cand ne vom desparti la usa blocului privindu-ne pana in ultima clipa. Asa s-a intamplat si in seara aceea. Dupa ce a coborat cu mine, mi-a strans gatul cu mana Ei rece, ne-am sarutat lung si mai frumos ca niciodata, mi-a soptit cele doua vorbe care-mi placeau cel mai mult, i le-am intors inzecit si am inceput sa merg cu spatele, ca de obicei cand ma desparteam de G., deoarece pur si simplu nu puteam sa-mi iau ochii de la Ea, nu vroiam sa pierd nici o clipa in care puteam sa O privesc si sa ma bucur de zambetul Ei care ma conducea pana in momentul in care nu O mai vedeam, pana acasa la mine, pana in vis, pana dimineata, pana cand O vedeam din nou… Eram parca trist cand am urcat in autobuzul gol, dar bucuros ca maine O voi vedea din nou, zambeam cand ma gandeam ca sunt cel mai fericit om din lume, ca totul se datoreaza numai si numai Ei… Doamne, cat de mult O mai iubesc, cat de mult inseamna pentru mine toate astea! Ma uitam la trecatori si-mi spuneam ca nimeni nu stie ce simt eu, cata dragoste se ascunde in spatele acestui chip… In acea seara, stand singur pe o banca rupta din autobuz, mi-am dat seama de un lucru – daca va trece vreodata o zi fara sa ma bucur de iubirea si frumusetea ei, am sa mor. Imi venea chiar sa cobor si sa fug inapoi spre Ea, sa O iau si sa fugim undeva departe!… Nu merit aceste nedrepte clipe de singuratate… In seara aceea am plans. Am ajuns sa depind de G., atat de mult O iubesc. Ma uit pe locul de langa mine. Este gol…
Totul mi se parea gol, lipsit de cea mai mica urma de viata.Orasul, strazile, chiar si camera mea. Nu imi fusese deloc dor de ai mei, de aceste locuri pe care le stiam atat de bine… Parca intrasem intr-o lume straina, total necunoscuta mie. Doar cand am inceput sa privesc pe fereastra uda mi-am dat seama ca ceva imi lipsea. Credeam ca sunt fericit. Am petrecut atata timp impreuna incat cea mai mica despartire se dovedise a fi dureroasa. Nu puteam sta fara Ea. Desi stiam ca maine urma sa O vad, sa O sarut doar eu, eram totusi trist datorita acestor minute lungi de singuratate… Adevarata fericire interioara a mea o simteam numai cand era langa mine. Vroiam sa O sun si sa ii spun ca nu pot trai fara Ea nici macar o clipa, ca simt ca ma inec la fiecare inspiratie, ca simt ca plang la fiecare clipire a ochilor… Pur si simplu nu mai puteam. Desi trecusera numai cateva zeci de minute de cand nu am mai vazut-O, simteam ca nu mai rezist. Urma sa fie o noapte lunga si alba. Putea sa ploua cu toate picaturile din lume ca tot m-as fi dus sa O astept toata noaptea in fata blocului, sa stiu ca vine clipa diminetii cand urma sa se uite pe geamul camerei din stanga, sa-mi faca cu mana si sa stiu ca va cobori jos, la mine, si ca tot restul zilei il vom petrece in doi, ca multe alte zile pline de bucurie si iubire. Dar trebuia sa ma obisnuiesc cu aceste nopti singuratice, in care voi privi tavanul invizibil al camerei sau lumea indiferenta de pe strada…
Nu am putut inchide ochii noaptea aceea, in ciuda oboselii, din motive prea bine cunoscute. Am crezut ca nu se mai termina intunericul acela atat de apasator. Ma uitam la ceas de mii de ori dar parca limbile nu vroiau sa se miste cat de putin. A fost ingrozitor. Cand am vazut o urma de lumina pe cerul bicolor, o sageata mi-a strafulgerat inima de bucurie. Venise dimineata! Venise ziua cand urma sa O vad din nou… Eram atat de fericit! Parca trecuse o vesnicie… A ramas sa ne vedem pe la pranz si sa ne bucuram de ultima noastra zi de vacanta cum stiam noi mai bine. Maine urmau sa inceapa cursurile la facultatea noastra. Dar mai era ceva. Tot ziua urmatoare micuta mea G. implinea nouasprezece ani. Urma sa ne plimbam tot restul zilei, dupa scoala, sa facem lucruri nebunesti, dar cel mai important – sa ne iubim mai mult decat oricand. Vroiam sa fie mai mult decat o simpla prima zi de scoala. Doar era prima Ei aniversare de cand eram impreuna. Nu stiam prea bine ce sa-i fac cadou, cum sa O fac sa se simta mai bine, mai fericita. Cel mai bun lucru din lume il avea – dragostea mea. Toata dimineata m-am plimbat de colo-colo. Nu-mi gaseam locul. Ajunsesem in fata blocului Ei cu mult timp inainte de ora stabilita. Eram in al noualea cer stiind ca urma sa-mi vad iubirea vietii mele, tot ce am mai scump pe lume – pe G. zambindu-mi gales de la geam… Era prima zi de toamna. Imi aduc bine aminte ca a fost ziua in care totul s-a terminat – bucuria de a trai, rasariturile de soare, viata, iubirea… Tot.

Parca este din ce in ce mai frig. Nu mai trec asa de multe masini ca acum trei ore si nici oamenii nu se mai plimba pe acest trotuar. Nu se vad nici stelele, nici luna. Da, dupa ce am simtit ca mi-e frig m-am uitat in susul si-n josul strazii pentru a-mi da seama ca nu mai este aglomeratie si, in cele din urma, am ridicat ochii spre cerul innorat si gri… Aiureli. Parca acum totul era lipsit de culoare, parca cerul nu mai era portocaliu, liliecii nu mai erau galbeni, albinele nu mai erau violet… Era ciudata si stranie aceasta senzatie rece de instrainare fata de ce vedeam, ce simteam. Parca nu mai eram eu. Stateam singur pe scarile acelei biserici unde veneam de atatea ori cu G. si radeam si ne sarutam, unde ne dadeam seama cat de mult ne iubim, unde uitam de tot si ne pierdeam intr-o dragoste ca-n filme, atat de rara… A fost locul nostru preferat in care reveneam zi de zi. Aici am stat multe nopti, pe acele scari reci de piatra in coltul din dreapta. Acum insa stateam singur si O asteptam pe G. sa vina si sa petrecem ultima noastra noapte impreuna. Ultima noastra noapte… Nimic, niciodata, nu mai imi sunase atat de ciudat, de greu… Da, cred ca este doar un simplu vis trecator toata intamplarea asta cu plecarea Ei pentru totdeauna, cu sfarsitul acestei iubiri nemaivazute al carei protagonist eram chiar eu, toate acele vorbe frumoase, toate acele lacrimi calde, clipele pentru care ma rugam atata sa nu se mai sfarseasca… Iar nu imi gasesc cuvintele. Din prima zi de scoala in care am fost fermecat de zambetul Ei pana acum, cand stau singur pe piatra transparenta a scarilor, a trecut un an. Ceea ce am simtit si am spus in acest timp inseamna acel tot care va disparea asemeni fulgului de zapada ce atinge fereastra aburita, ovala, galbena, trista…

“Aud o melodie, acea melodie, iti amintesti? Vad doi oameni fericiti pe strada si iarasi imi amintesc tot ce a fost frumos, atat cat a fost, si-mi este dor de tine. Au trecut atatea zile, dimineti si seri si nopti de cand iti simt lipsa. Imi amintesc imagini ca dintr-un vis, o plaja pustie, un sarut, o mangaiere, si totul este foarte limpede in mintea mea. Sufletul meu isi aminteste de fapt totul in amanunt. Noaptea vine nechemata si pentru a nu stiu cata oara imi amintesc ca de acum nimic nu mai conteaza. Odata mi-ai spus chiar te iubesc. Era oare adevarat? Daca da, atunci de ce ai plecat? Acum imi tot repet ca nu merita sa-mi mai aduc aminte de nimic. Stiu ca nu asa voi ajunge ziua in care voi spune ca a fost candva ceva frumos. Se spune ca dragostea e oarba, dar cat? Stii ca m-ai ranit? Si eu stiu… Poate cel mai bine. Cat de mult m-ai facut sa sufar si totusi te voi iubi.
Poate mereu.
__________________

II.

"Ai vazut vreodata cum arata un inger? Are parul scurt, o salopeta de blugi si niste adidasi vechi. Se strecoara printre mese si iti lasa un bilet in timp ce tu iti bei cafeaua."

Nu am cuvinte sa descriu ce am trait in ultima zi langa G. Stiu doar ca totul in mine a murit… Se spune ca lebedele isi fac pereche pe viata. Cand una moare de glontul straveziu al vanatorului, cealalta plange si canta chemandu-si jumatatea care insa acum este departe, si nu trece mult timp pana si ea moare, nu ranita de mana calda a omului, ci ranita din dragoste… Comparatie. Oare are vreun rost toata aceasta amintire a trecutului meu, aceasta monografie a dragostei? Ma intrebam cateodata daca nu cumva sunt eu prea profund, privesc totul prea adanc si in amanunt, daca nu cumva totul a fost o simpla dragoste, prima iubire peste care toti au trecut candva, daca imi va trece vreodata, daca voi putea uita totul… Insa mereu ajungeam la aceleasi raspunsuri. Dragostea nu o poti controla cum vrei tu, a fost mult mai mult decat o simpla dragoste, a fost prima si ultima iubire pe care nu o pot uita nici dupa moarte. Stii ce este cel mai ciudat? Faptul ca dupa ce G. nu mai era langa mine mi-am dat seama ca de fapt dragostea poate ajunge la limite si mai inalte in sufletul meu, simteam ca nu-i aratasem si ca nu-i spusesem niciodata cat de mult O iubesc… Pentru a doua oara in viata incepeam sa devin un alt om. Totul capata o noua dimensiune in mintea mea, totul se schimba negativ. Ce urca trebuie sa si coboare, nu? As vrea sa rad, dar nu pot. Si inca ceva: nu credeam ca voi vorbi vreodata despre dragostea noastra la trecut; si totusi toata aceasta amintire este un nesfarsit a fost odata.
Am fost nevoit sa revin la acele seri petrecute la geam pe cand ploua incet, cu aceeasi melodie a vantului atat de binecunoscuta, cu aceeasi lume grabita din strada. Da, este vechiul peisaj de toamna pe care incepusem sa-l uit… Imi aduc aminte de o zi in care ploua atat de tare incat nu mai vedeam nici parcul de peste drum, dar eu stateam intr-o cabina de telefon si ma gandeam la trecut. De altfel asta faceam mai mereu – imi aduceam aminte de tot ce a fost. Stateam si ma gandeam cum voi trece peste aceasta prapastie care parca mi-a pus capat vietii. Acum viata mea era din nou monotona, fara sens, trista… Eram din nou acel om lipsit de bucuria de a trai care se gandeste la rostul lui in viata, la acele profunde probleme legate de existenta, de dragoste. Pur si simplu eram doar un oarecare. Ba nu, mint. Este adevarat, au revenit zilele triste si serile ploioase, dar mai era ceva… Nu incetasem nici o clipa sa O iubesc pe G. Nici nu aveam cum. Era prezenta me- reu in mintea mea, in visurile mele. Si mai era ceva in noua mea viata – aveam inima franta. Era departe insa eu O iubeam. O iubesc pe G. ca-n prima zi…
Prima luna fara G. a fost peste puterile mele. Ajunsesem la un inceput nou, la facultatea pentru care invatasem cu Ea, cand ne jucam amandoi si citeam din aceeasi carte… Aici erau mii de studenti dar mie mi se parea goala facultatea. Nu avea nimic sens pentru mine, nu stiam ce se intampla in jurul meu. Trebuia sa fie un nou pas din viata noastra in doi dar acum nu era decat o simpla obligatie, o irosire de cativa ani. Nu mai era nimic la fel. Adica totul era la fel insa eu vedeam altceva acum. Trebuia sa fiu cat mai putin timp singur, sa nu imi dau ocazia sa-mi amintesc de Ea, sa fiu deci trist, sa plang… Aiurea, de parca mi-as fi putut lua o clipa gandul de la serile in parc, pe bloc, in mijlocul lacului; de fapt toate acele momente frumoase petrecute cu G. imi reveneau in minte iar si iar. Stiam ca asa va trece tot restul vietii mele – gandindu-ma la G. si rugandu-ma sa O revad macar pentru inca o data. Nu prea au legatura intre ele propozitiile astea, nu? Ce mai conteaza acum…
Nu am fost sa O conduc la aeroport in ziua aceea. Stiam ca nu voi putea re- zista plecarii lui G. Ne-am luat ramas-bun in seara aceea pe care am petrecut-o pe strazi. Da, ultima seara… Imi aduc aminte de acea noapte de parca s-ar fi intamplat ieri. Stiam ca a doua zi urma sa plece de tot dar inca speram sa fi fost doar un vis. Pe cine incercam eu sa pacalesc? Am aproape nouasprezece ani si inca mai sper imposibilul… Dragostea asta transforma orice om intr-unul cu suflet de copil. Nu-mi venea sa cred si totusi era adevarat. In dimineata aceea, cand O asteptasem cu atata nerabdare, tot ce-mi spusese era ca a doua zi urma sa plece singura. A plans in fata mea, ne-am strans in brate tare si i-am spus ca totul va fi bine. Am plecat si a ramas sa ne vedem seara sa vorbim. Nu a vrut sa ma raneasca si de aceea nu mi-a zis ca nu se mai intoarce. Asta am aflat seara, cand mai tot timpul am plans si ne-am rugat sa nu fie adevarat. Da, parintii O obligau sa faca facultatea in alt oras, in alta tara. Am crezut ca glumeste – daca o noapte abia am putut rezista, cum sa stau inca vreo trei ani fara Ea? CUM? G. nu avea incotro decat sa ne despartim o perioada, lunga ce-i drept, sau sa fugim amandoi acum, sa ne intoarcem in coltul nostru de rai din varful muntelui si sa uitam de toti si toate. G. isi iubeste mult parintii, dar daca i-as fi cerut sa fugim sunt sigur ca ar fi facut-o. Dar nu i-am putut zice asta desi imi doream mai mult ca orice lucrul asta. Da, trebuia sa ne despartim pentru o vreme. Spuneam ca doi-trei ani trec repede. Ne vom scrie in fiecare zi, vorbim la telefon in fiecare noapte si cand voi putea ma voi duce la Ea in vizita. Dragostea noastra era atat de puternica incat sa reziste si distantei si altor ispite sau provocari. Ma uitam cum lacrimile se scurg pe obrajii mari si rotunzi ai lui G., cum clipeste si apoi se uita la mine cu o privire trista apoi izbucneste din nou in plans. Era atat de frumoasa!!! Cred ca si acum este cel putin la fel. A trecut ceva vreme. Oricum, toata noaptea ne-am plimbat pe unde ne ducea capul. Am uitat ca trebuia sa plece si ne-a prins dimineata razand. Se lasase frigul si cateva ore bune am ramas intr-un loc unde am baut cafea, am mancat si am ras pana la primele ore ale diminetii. De fapt toata noaptea ne-am adus aminte de tot ce era legat de noi doi – prima zi, primul sarut, in fine, absolut tot. Da, mai faceam noi asta in trecut dar acum vroiam sa fim siguri ca nu putem uita aceasta dragoste tot acest timp cat eram singuri. Vroiam sa ne dovedim ca acest trecut pe care-l aveam amandoi era prea frumos pentru a-i pune punct, ca mai mult ca sigur vom rezista doi ani numai cu scrisori si telefoane, ca dragostea noastra va ramane la fel ca la inceput, asa cum ne-am jurat candva… Am ras toata noaptea de clipele cand eram timizi, cand ne-am cunoscut, cum am dansat prima oara, cum am mers noi de capul nostru la Venetia, cu absolut toate amanuntele. Ma bucuram enorm cand O vedeam pe G. ca isi aduce aminte culoarea cerului in prima zi a acestui an, de cantecul din departare pe care-l auzeam in fiecare zi in orasul indragostitilor, ca isi amintea ce am mancat impreuna pe malul marii, de cate ori am sarutat-O in fiecare zi, adica Ea isi amintea fiecare clipa in amanunt, la fel ca si mine, ceea ce-mi spunea un singur lucru – si anume ca ma iubea tot atat de mult cum O iubesc si eu. Asta imi dadea speranta si incredere in ceea ce priveste plecarea Ei. Eram mai mult decat sigur ca G. se va gandi numai la mine, ca isi va aduce aminte sa se uite la luna in fiecare noapte, pentru a ne vedea unul pe altul, asa cum spunea Ea mai demult, eram sigur ca numai eu voi exista pentru Ea, ca ma va iubi chiar daca este la mii de kilometri departare. Ma va purta mereu in inima Ei asa cum eu O port cu mine pretutindeni. Toate aceste mici chestii pe care le discutam si le simteam ne asigurau ca timpul va trece repede. Asta inseamna sa iubesti.
Ultima oara am vazut-O pe G. la sfarsitul serii, cand soarele se chinuia sa apara din ceata diminetii. Am stat toata noaptea impreuna, chiar inainte cu cateva ore sa plece Ea – macar asta puteau s-O lase sa faca si parintii Ei. Da, cred ca vreau sa-i invinuiesc pe ei pentru toata aceasta despartire. Nu mai stiu nici eu ce sa cred. Ultima oara am vazut-O stand in fata blocului, cand trebuia sa urce si sa plece pentru totdeauna. Nici unul nu si-a putut abtine lacrimile. Numai gandul ca era ultima oara cand O conduceam acasa imi facea inima sa bata intr-un ritm ingri- jorator. O mangaiam pe parul ud de ploaie si-i spuneam incercand sa fiu tare: - Nu mai plange… Sa stii ca inca te iubesc… si O simteam cum zambeste si ridica ochii si se uita la mine. Nu vorbea nimic dar ochii Ei pe care ii stiam atat de bine imi spuneau ca ma iubeste mult, de parca mi-ar fi zis chiar Ea. Era parca mai frumoasa cand plangea si se uita la mine cu ochii mari. Mereu cand O priveam ma intrebam: -Pot oare sa n-o iubesc? Cand eram cu G. putea sa cada cerul ca eu as fi continuat sa rad si sa ma minunez de frumusetea Ei. Stii, cand te scoli dimineata si te uiti la rasaritul soarelui pe plaja pustie si vezi primele raze galbene – incepi sa zambesti de fericire, de uimire, de frumusetea soarelui – numai tu stii de ce. Asa ma simteam eu cand O vedeam pe G. cum zambeste – doar nu pot uita faptul ca asa m-am indragostit de Ea, nu? Oricum, sa las sentimentele mele ca si asa nu exista cuvinte pentru a descrie ce simt cand O vad pe G. Da, desi nu-mi prea place, trebuie sa continuu despartirea mea. Cum de cine? Da, de tot ce aveam mai scump pe lume – de G. Aveam amandoi speranta ca timpul va trece repede. Acum asta ne doream, nu ca in zilele cand eram impreuna, cand am fi vrut ca timpul sa se opreasca in loc. Parca ploua prin ceata deasa de toamna dar noua nu ne pasa. A fost un ultim sarut, o ultima mangaiere, ultima oara cand ii mai simteam mana rece… Nu, nu mai aveam zece ani, si totusi acea despartire ne-a facut sa plangem mai mult decat am facut-o vreodata. Am simtit caldura Ei, raceala mainii, apoi frigul toamnei. Am asteptat ca in fiecare zi sa se inchida usa in urma Ei. Daca ne vedea cineva care stia toata povestea noastra ar fi zis: “- Stiu de ce plang…” In fiecare zi care trece ma gandesc la noi, imi amintesc de ultima oara cand am vazut-O. Amintirile nu ti le poate lua nimeni… Asa s-a terminat ultima noastra zi impreuna. Da, suna ciudat dar era adevarat. Imi amintesc ca drumul spre casa a fost mai lung ca niciodata. Atunci am observat ca intr-adevar nimic nu mai avea culoare, nimic nu mai avea sens, nici o insemnatate pentru mine. De altfel eu vedeam cerul invizibil, marea galbena, soarele verde sau pescarusii portocalii pentru Ea. Pe acelasi drum pe care plecam candva fericit acasa m-am gandit la multe chestii, adica la tot ce s-a intamplat, la ceea ce va urma… Cand am spus ca am devenit alt om, alta persoana, asta insemna. Cand m-am indragostit vedeam lumea altfel, intr-un fel pe care numai cei care iubesc il pot cunoaste, il pot descrie. Eram fericit!!! Nu, nu ca atunci cand afli ca urmeaza sa mergi la o petrecere oarecare, ca atunci cand afli ca ai luat examenul de liceu, cand te face cineva sa razi. Nu, cand iubesti simti ceva mult mai presus de toate astea , ceva care nu trece nici o secunda, un instinct nou care te face sa zambesti cand nu te astepti, cu care adormi profund in timp ce te gandesti la lucruri noi, te scoli dimineata si te uiti in oglinda, zambesti la aceeasi figura care ti se pare altfel si iti spui:“ Cred ca m-am indragostit.” Aiurea… Daca numai ar putea cineva sa-mi traiasca viata, numai atunci ar putea sa vada ce se afla in sufletul meu, ar vedea ca iubirea nu are limite, ca iubesc atat de mult incat as putea muri… Si toate astea din cauza Ei. Nu ma plang… O iubesc.
Imi veneau o multime de ganduri in minte, insa nu eram in stare sa le pun cap la cap deloc. Mintea mea o luase razna. Vroiam sa ma gandesc la ce va face Ea acolo, singura, la ce voi face eu fara Ea, imi aminteam imagini din trecut, imi vedeam viata care urma nefericita… Nu aveau nimic coerent in ele toate aceste ganduri. De ce incerc sa ma mint? Eram nenorocit… Trist si cu inima franta – asa eram eu atunci. Ca de obicei stiam un singur lucru: nu merita sa ma gandesc la nimic cu exceptia clipei in care ne vom revedea si ne vom spune cat de mult ne iubim. Numai asta imi ramasese acum: speranta ca va veni ziua in care-i voi spune cat de mult O iubesc. Nu, nu mai stiam ce se intampla cu mine. M-am asezat pe o banca si stateam intins si-mi aduceam aminte. Cand faceam asta toata durerea disparea si parca intram intr-o alta lume. Ma departam de realitate si ajun- geam chiar sa rad de unul singur, uitand pentru momente scurte de golul din suflet ce-l aveam. De altfel numai acele amintiri ma faceau sa uit de tot ce era trist si rau in viata mea. Adica soarta mea sa fie ca a albatrosului ridiculizat de marinari, pentru ca-si taraste pe o punte murdara de vapor aripile facute doar pentru zbor?
Asa treceau zile intregi. Simteam ca nu O voi mai vedea niciodata dar parca ceva ma facea sa sper la clipa in care ne vom revedea si ne vom spune ca a trecut mult timp. As vrea sa pot spune ca m-am obisnuit cu singuratatea dar nu pot. In fiecare zi retraiam acea dimineata in care ne-am despartit pentru totdeauna. Nu era usor. Dupa cateva zile au sosit si primele scrisori, i-am auzit si vocea la telefon, dar nu era la fel. Imi era dor de zambetul Ei dar O auzeam cum rade si lacrimile se transformau in zambete, uitam ca sunt singur, inchideam ochii si-mi imaginam ca suntem amandoi in aceeasi camera, ca vorbim cu lumina stinsa despartiti de un perete. Ma cunostea foarte bine si cateodata ma intreba daca plang. O minteam si-i ziceam ca nu, ca doar ma bucur ca O pot auzi din nou. Era prima oara cand O minteam pe G. cu ceva. Nu ma simteam vinovat. Vroiam sa-mi ascund tristetea, sa creada ca sunt curajos, asa cum i-am promis inainte sa plece, ca ma voi stradui sa trec si peste asta. Aiurea. De fapt rezistam destul de bine deoarece ma miram cum de nu ma sinucid, dar imi revenea imaginea din aeroport in care suntem amandoi. Da, aproape in fiecare clipa ma gandeam la asta. De altfel inca din clipa in care m-am suit in acel autobuz de unul singur. Nu pot spune cum s-au petrecut toate astea. Oricat de distrus eram trebuia sa-mi vad de viata. G. era departe, eu eram aici si totusi va veni si clipa in care urma sa ne vedem. Nu este decat o pauza mai mare, o crevasa in drumul de gheata a iubirii noastre. “Daca O iubesc, trebuie sa trec si peste asta” imi spuneam mereu. Asa si trebuia, asta si faceam. Mergeam la facultate in fiecare zi, cunoscusem lume noua, ieseam in oras cu noii mei prieteni din grupa de psihologie, mergeam la cursurile de franceza si chiar de economie in franceza. Nu era nimic obligatoriu dar parca vroiam sa stau cat mai putin timp singur. Toamna isi intrase in drepturi cu totul cand am inceput sa ma simt altfel, parca intrat intr-o lume noua, inconjurat si de alti oameni. Dar (mereu trebuie sa existe un dar) cand ajungeam acasa si vedeam poza noastra de-nceput de langa pat incepeam sa devin altul. In ochii celorlalti paream un om oarecare, fara griji, care stie sa-si traiasca viata. Dar acasa, in linistea si in singuratatea camerei goale, ma schimbam. Ma intindeam pe pat ca un mort si stateam asa ore-n sir pana cand auzeam telefonul. Nu, nu ma plictiseam niciodata sa-mi aduc aminte de trecut. Duceam o viata dubla. Ma ascundeam de ceilalti, de fapt imi ascundeam durerea pe care mi-o lasase in suflet plecarea Ei. Dupa un timp mi-am zis ca m-am obisnuit, ca pot trai asa inca ceva vreme pana cand O voi revedea. De fapt trecusera doar cateva saptamani – mai precis doua. Ce era mai greu era faptul ca in fiecare zi se repeta acelasi lucru. Din nou nu ma plang – da, O iubesc mai mult decat isi poate cineva imagina vreodata. Poate asta era soarta mea: sa astept timp indelungat pana imi voi revedea iubirea, sa trec peste aceasta prapastie si poate asa imi voi gasi si eu idealul in viata. Ce tot vorbesc eu? Ba da, am dreptate. Asta este soarta mea. Prea multe vorbe mari si pentru nimic. Va trece timpul si ne vom revedea si vom trai cea mai frumoasa poveste de dragoste pana la sfarsit. Simplu. Mai era insa o problema pe care nu vroiam s-o vad – cum voi putea rezista atata timp… Numaram zilele care treceau asemeni unui copil care isi asteapta ziua de nastere. Dupa ce terminam cursurile la facultate (ce repede trecea timpul!), fie mai stateam printr-un parc cu ceilalti fie mergeam acasa. De putine ori s-a intamplat sa stau cu ceilalti dupa ore. Fugeam acasa si asteptam cu nerabdare telefonul Ei. Si in plus, peisajul de toamna cu pomii pustii si frunzele galbene era numai al nostru. Nu puteam sa stau langa ceilalti si sa ma uit la ploaie. As fi fost intrebat la ce ma gandesc asa de departe si adanc. Daca nu as fi stiut ce sa le raspund ar fi fost bine, dar nu minteam. Le-as fi spus: “-Sunt indragostit de cea mai frumoasa fata din lume.” Se intamplau multe in minte si-n sufletul meu in acele zile. Este simplu de explicat si de ce: aveam inima franta si simteam ca pierd totul pe zi ce trece in ciuda sentimentului aparent de a ma obisnui cu singuratatea. Nu mai stiam ce sa fac. Eram distrus… Ce ciudat suna!!! A fost asa de frumos si acum s-a terminat. Ba nu, ca va veni si ne vom iubi inzecit mai mult decat la inceput. Gandurile astea doua m-au innebunit si mai rau.
Cam asta se intampla in prima luna de cand a plecat G. Da, este mare lucru pentru mine cel putin. Dupa un an in care am putut simti iubirea absoluta alaturi de Ea, sa plece si sa ne despartim asa repede si pentru lung timp? Mi s-a parut un secol aceasta luna de singuratate. Este foarte greu cand iubesti dar oamenii nu pot intelege lucrul asta. Pentru ca iubeam atat de mult ma simteam oarecum superior. Ce ciudat era! Uite ce face dragostea din om… Oricum, sa continuu cu trista mea poveste. Deci treceam printr-o perioada de acomodare cu singuratatea. De parca as fi putut… Daca in primele zile era mai bine, dupa un timp am inceput sa ma simt ca in acele zile de toamna de anul trecut in care ma gandeam la Ea toata ziua, ina- inte s-O cunosc. Pe zi ce trecea imi era mai mult dor de Ea si telefoanele si scriso- rile nu ma ajutau prea mult. Da, din nou nu mi-O puteam scoate din minte macar pentru o secunda. Intr-o zi, pe cand ma uitam indiferent la lumea care trecea pe strada, uitandu-ma la parcul de peste strada, mi-am adus aminte cum a inceput totul. Mi-am adus aminte ca am gasit ultima frunza a anului trecut. Oare am visat? Cert e ca acea amintire ma innebunea in seara aceea. Parca imi spusese chiar ca atunci incepuse toamna mea. Cum adica? Cred ca a fost un semn care imi spunea ca ma voi indragosti, ca imi voi pierde viata dinainte, ca incep o cu totul alta viata… Nu i-am dat prea mare importanta acestui fapt, vis sau realitate ce o fi fost el, dar cert e ca m-am schimbat enorm. Fara sa-mi dau seama incepe sa-mi fie dor de clipele in care eram singur, dar mai mult imi lipsesc momentele acelea cu G… Da, iar visez… Nu-mi place singuratatea. Imi este dor de G., numai asta pot spune acum. Monografia unui sentiment – iubirea – asta descriu eu. Acum imi dau seama ca am reusit sa inlatur tot ce era artificial in mine, ca am ramas doar cu amintirea si trecutul. Dar… Parca incep sa imi doresc sa pot uita totul. Totul…
Nici pana acum nu am reusit sa spun ce simt, ce este iubirea. Acum stau singur la geam si ma gandesc la trecut. Sunt sigur ca numai dragostea nu poate fi controlata de nimeni, de nici un om. Mi-as dori sa pot scapa de iubire asa cum scapi de raceala cu o aspirina. As vrea sa ma indragostesc, sa adorm, si dimineata sa fiu din nou acelasi ca mai-nainte. As vrea sa pot controla ceea ce simt. Nu pot, nimeni nu poate face asta. Ce este mai trist e ca nici nu poti ocoli dragostea. Da, este singurul lucru cert si sigur din lume. Aberez. Vreau doar sa imi explic de ce sufar atat de mult… Nu exista nimeni care sa fi cunoscut iubirea asa cum o simt eu acum … mereu. Trebuia sa ma sinucid din prima clipa cand am vazut-O, de cum i-am privit ochii; asa scapam de toate astea – de noptile albe pline de singuratate, de lacrimile pe care nu le mai pot opri, as fi putut scapa de neputinta de a ma gandi la altcineva… Dumnezeule, cat O mai iubesc!… Simt in continuare ca nici macar nu stie cat de mult O pot iubi. Sau da, poate stie ca reprezinta viata mea, tot ce am mai scump in lume, poate stie ca cineva depinde de Ea, ca numai pentru zambetul si ochii Ei cineva traieste… Nu ma pot abtine. Pentru toate astea O voi astepta si o suta de ani de acum, si o mie, numai sa O simt langa mine. Asemenea ganduri imi treceau prin minte in fiecare seara in timp ce stateam pe balconul trist si ma uitam la lumea necunoscuta.Vedeam cate o fata roscata si inima imi tresarea, dar as fi putut s-O recunosc pe G. in multime asa cum deosebesti un trandafir intre urzici. De altfel simteam cum imi vibreaza inima atat de tare incat ziceam ca sare din piept de fiecare data cand reveneam cu gandul la G. Si asta se intampla destul de rar pentru ca mai tot timpul ma gandeam numai la Ea… Asta este dragostea – daca te gandesti fara oprire la cineva inseamna ca iubesti – cea mai simpla definitie. As putea povesti despre dragoste si secretele ei la infinit. De atunci, din ziua aceea, G. este viata mea. Tot ce zic se refera numai si numai la Ea. Am mai spus de atatea ori de ce: O iubesc… Nu spun cat de mult; nu exista comparatie intre ceea ce simt si ceea ce pot spune cuvintele. Numai asa, amintindu-mi si spunand cat de mult O iubesc, reuseam sa trec de noptile in care nu puteam sa dorm, nopti pe care le numaram zi de zi.
Trecuse o luna si ceva de cand plecase. Eu mergeam in fiecare zi la cursuri si ma comportam ca un om obisnuit – nimeni nu banuia de fel marea mea durere. Am invatat sa fiu un bun actor in fata celor de la facultate. Ai mei stiau de plecarea lui G. Nu spuneau nimic; poate pentru ca de cand am cunoscut-O m-am departat de ei. Cand ma gandesc ce poate face dragostea asta – sa imi ignor familia… Da, tot ceea ce insemna viata mea avea legatura cu G. Imi aduc aminte ca primul trimestru din ultimul an abia l-am trecut. Nu ma mai puteam gandi la nimic altceva decat la acel zambet. Este greu de crezut dar asta inseamna dragostea… Acum este prea tarziu sa mai pot scapa. Dar poate nici nu vreau, poate ca imi doresc sa se intoarca G. si sa ne continuam povestea noastra de iubire pana in clipa in care vom muri de mana, amandoi… Da, imi pare bine ca m-am indragostit. Sa iubesti este ceva magic, de nedescris. Nu pot lega doua fraze ca si trebuie sa spun ce simteam. Deci totul decurgea normal in viata mea de indragostit singuratic. Insa de fiecare data cand vorbeam cu G. la telefon sau cand primeam o scrisoare de la Ea simteam ca ma prabusesc putin cate putin. Imi spunea ca viata Ei este plictisitoare, ca are putini prieteni cu care se intelege bine, ca sta intr-o camera cu doua paturi, imi spunea ce face toata ziua, pe unde umbla si ce face la scoala. Mi-a trimis si cateva poze cu locurile prin care a fost, camera Ei in care si-a pus o fotografie cu noi la munte, cu scoala, cu o prietena de-a Ei cu care se intelege cel mai bine… Nu ma interesa decat sa O pot vedea… Mereu imi trimitea poze cu Ea. Mi se parea ca este mai frumoasa de cum O stiam eu si nu ma puteam abtine sa nu plang cand imi aminteam cum ii placea s-O mangai pe gat, sa ma joc cu parul Ei… De multe ori ma apuca dimineata uitandu-ma la poza Ei. Era atat de frumoasa!… G. era departe de mine si scrisorile in care-mi zicea ca ii este dor de mine ma bucurau nespus, dar tot nu-mi potoleau nelinistea. In fiecare seara, inainte sa adorm, fie scriam o scrisoare pentru G. fie citeam de sute de ori ce imi spunea Ea, ascultam melodia noastra, imi aduceam inevitabil aminte de plecarea noastra la Venetia, de jocurile noastre pe care numai noi le puteam intelege, ma gandeam la clipa in care se va intoarce G… Faceam tocmai opusul la ceea ce trebuia sa fac – sa fiu cat mai putin singur cu gandurile mele care stiam cat rau imi facusera si continuau sa-mi faca. Daca in primele saptamani incepusem sa ies si eu in oras ca un om normal, cu colegii sau prietenii noi, acum nu mai vroiam sa vad pe nimeni. In afara de scoala nu mai ieseam nicaieri. Cred ca ceilalti ma considerau tare ciudat – fara prieteni, fara viata… Si asa si era – G. era singura mea prietena, G. era viata mea. Dar ei nu aveau nici cea mai mica idee despre ceea ce se intampla in sufletul meu… Faptul ca ma izolasem a fost o greseala fatala. Nu-mi mai puteam controla durerea de nici un fel. Ma simteam din ce in ce mai bolnav, mai slabit, mai singur… Si trecusera doar vreo doua – trei luni de cand plecase G. Da, mi s-au parut doua – trei mii de ani. O iubesc din tot sufletul, nu am ce face…
Prima scrisoare de la G. mi-a umplut sufletul de fericire. Am asteptat-o cu atata nerabdare si speranta incat atunci cand am ajuns sa o ating am simtit cea mai puternica emotie care m-a zdruncinat. In sensul bun al cuvantului… Da, parca era ceva fara de care nu puteam trai de fel, ceva ce asteptasem toata viata mea. De fapt era numai o scrisoare transformata de iubire in ceva absolut, etern si mai presus de toate. Dupa ce am recitit-o de zeci de ori m-am intins pe pat si mi-am dat seama ca ma simteam in al noualea cer. De fapt era prima oara de cand plecase G. cand imi revenise zambetul adevarat, nu cel fals pe care eram obligat sa-l arat la scoala. Mi-a placut nespus de mult un fragment anume. Suna cam asa: “Mirosul tau de tigara si tinerete plapanda, de baiat singuratic, de odaie plina cu carti, cu somn si dezordine – si acolo esti tu, strain de dezordine, puternic si matur, cu irisii scanteietori de transparenta lumii; si-acolo, sunt eu, fumand impreuna cu tine, si respirandu-ti ideile.” Inca ma iubeste… Intelegeam in cel mai mic amanunt fiecare cuvant fara sa incerc sa-l explic. Dragostea nu se poate explica, iti amintesti? Da, ma mai iubeste…Primeam asemenea scrisori in fiecare zi aproape, dar dorul de G. era mai presus de orice. Simteam cum ma imbolnavesc pe zi ce trece din ce in ce mai mult de singuratate si dor. Dragostea la departare isi spunea cuvantul dureros – simteam ca mor putin cate putin, ca numai zambetul lui G. m- ar fi putut salva. Da, pentru a mia oara imi spuneam ca sunt dependent de Ea…

“Zambetul tau flutura ca o frunza stravezie pe buzele tale inchise, si in somn visezi vise frumoase. Ma-aplec pe acolada trupului tau si te mangai de departe lasand intre mana mea si tine o forma de aer aidoma tie. Ce tanar esti, iubitul meu. Langa tamplele tale, un par ostenit doarme si el – iar cand respir mai adanc, tresare marunt ca o gaza-n nisip; iar undeva, sub pleoape, sunt ochii tai negri intorsi catre vis, catre lumi viorii si plapande in care miscarile-s lungi si lipsite de sunet. Ce tanar esti, iubitul meu. Si mana ta doarme pe soldul ingust ca un sarpe domestic al carui unic venin e gratia; si toata frumusetea ta e contagioasa, inca ma simt zvelta si scaparatoare alaturi de tine, ca si cand din trunchiul tau as-fi inflorit peste noapte, eu, viata ta.” Te iubesc. G.

G. ma iubea, nu aveam nici o indoiala. Eu… Eu O iubeam la fel ca-n ziua in care am plans prima oara. Nu stiu cine sau ce era de vina pentru declinul meu. Ai mei au crezut ca sunt bolnav, ca doar era iarna si erau multe cazuri de gripa. Dar ce nu stiau ei era faptul ca boala mea nu se putea trata in nici un fel. Nu exista leac pentru o inima franta… Cum a plecat G. cum am uitat de tot ceea ce se intampla in jurul meu. Am uitat pana si de ziua mea, de petrecerea de revelion pe care ar fi trebuit sa o petrec cu prietenii mei, sau mai bine zis cu G. Daca ar fi fost aici ar fi insemnat mult, ar fi insemnat prima noastra intrare in noul an impreuna, aniversarea sarbatorilor de iarna, in fine, toata frumusetea iernii am fi admirat-o amandoi, fascinati de iubire… Au urmat alte si alte zile friguroase, cu vant si ninsoare cum n-a mai fost niciodata. Dar nimic nu se putea compara cu raceala pe care o aveam eu in suflet. Am continuat sa merg zi de zi la scoala. Nu mi se parea nimic interesant – nici cursurile si nici colegii pe care ii consideram niste simpli oameni, exact cum ii vedeam si pe prietenii mei de la liceu. Cum a aparut G. in viata mea cum am inceput sa gandesc altfel, sa vad si partea buna a oamenilor. Acum insa revenisem la vechile mele conceptii si teorii despre cei din jurul meu. Era poate un semn ca m-am schimbat din nou in rau? Ca a plecat G. pentru totdeauna? Cert era ca lucrurile incepeau sa se schimbe din nou in felul in care erau inainte sa O cunosc. Ba nu, mint… Numai dragostea mea nu vroia sa isi diminueze puterea cu care ma apasa tot mai mult. Cand mergeam spre facultate, pe drum, imi aduceam aminte intotdeauna de iarna trecuta… Nu-mi venea sa cred ca trecuse doar un an!… Se intamplasera atatea de parca as fi trait cu G. toata viata. Da, la cine ma pot gandi decat la Ea… Parca vroiam sa-mi fac in vreun fel sau altul rau gandindu-ma la G. toata ziua si toata noaptea, in fiecare clipa a zilei. Stiam ca nu imi face bine sa imi amintesc toate astea dar nu ma puteam abtine. Nu eu, inima mea… Din nou era orasul alb, acoperit de zapada. Mergeam acum pe alt drum, mai lung si mai aglomerat. Nu-mi placea deloc sa vad oamenii si masinile langa copacii inghetati. Asa eram eu, aveam o fire mai romantica… Imi aminteam cum am venit eu in prima zi de scoala pe o vreme ploioasa, calcand crengile uscate ale pomilor, aruncate de vant. Auzeam cum imi canta vantul si cum plange cerul… Cat de amuzante mi se pareau toate astea acum! Nu-mi venea sa cred ca am fost candva un astfel de om. Aveam ideile mele proprii, vroiam sa deslusesc misterul vietii, si tot felul de chestii filozofice de genul asta. Poate asa sunt toti oamenii – la inceput vor sa stie nostalgia absolutului iar dupa o vreme lasa totul deoparte. Eu unul asa am facut – am renuntat la toate prostiile astea cand m-am indragostit… Acum descoperisem ceva si mai presus de viata sau existenta: dragostea absoluta. Si de atunci am continuat sa-mi repet ca in afara de iubirea noastra nu mai exista nimeni si nimic. Deci am observat ca dragostea te face sa uiti trecutul, te schimba complet… Dar daca acum, cand G. este departe, revin la vechile ganduri; inseamna ca nu O mai iubesc? Nicidecum. Este doar faptul ca sunt singur si fara sa vreau reapar in jurul meu lucruri pe care le credeam uitate. Uite care e chestia – G. a plecat si imi este atat de dor de Ea incat simt ca mor. Amestec trecutul cu prezentul dar nu conteaza. Am iubit-O si O iubesc pe G. la fel de mult si de neexplicabil. Stiu ca nu trebuia sa-mi amintesc de nimic dar nu puteam trece peste asta. Afara era frig si iarna, asa cum se intampla acum un an, cand incepusem sa O iubesc. Tot ce vedeam si gandeam imi amintea de G. si de trecutul nostru. Exista oare un asa fel de dragoste incat sa nu poti sta o clipa fara sa te gandesti la cea pe care o iubesti, incat TOTUL, absolut TOTUL sa depinda numai de ea? Nu stiu de ce ma mai intreb ca doar stiu raspunsul… Incercam sa gasesc raspunsul la ceea ce mi se intampla: Dragostea mea, ancora grea, tine-ma strans; toate ma dor: inima – de dor, ochii – de plans… De ce m-as minti?… Mai mult ca niciodata, mai mult ca orice pe lumea asta, mi-as fi dorit din suflet ca G. sa fie cu mine, undeva pe banca verde a unui parc sau … pur si simplu aici. Oare eu am lasat deschisa cutia cea mare a lumii, eu sa fi fost pazitorul ei, de nimeni numit, eu insusi nestiutor de grandioasa misiune, si platind acum, nevinovat, cu tot ce-am avut? Se duceau noptile de iarna si nu se mai intorceau… La fel si cu mine.
Daca la inceput eram nerabdator sa numar zilele care treceau, acum notiunea de timp pentru mine nu mai exista – minutele mi se pareau ore, zilele – ani. Trecusera aproape cinci luni de cand plecase G. si de atunci majoritatea timpului il petreceam la facultate sau in camera mea. Nu mai aveam altceva de facut; nici in vacanta de sarbatori nu m-am miscat de-acasa, nici la chemarea celorlalti, care probabil se-ntrebau ce era cu mine, sa mergem la munte, la Predeal. Cum vroiau ei sa merg in locul in care ma ascundeam eu cu G. de restul lumii, cand ne jucam la fel ca doi copii si radeam de tot si de toate? Stiu de ce nu puteam face nimic – tot ce ma inconjura imi amintea de G. Erau momente in care mi-as fi dorit sa mor, simteam ca nu mai pot rezista, simteam ca locul meu nu este aici, in aceasta lume rea… Dupa acest scurt timp petrecut singur – eram inconjurat de prieteni si familie, dar numai G. imi umplea lumea – am inteles ce se petrecea cu mine. Nu vroiam sa vorbesc cu nimeni, cautam numai sa fiu singur. Doar ca sa fiu singur cu amintirile mele, undeva in vreun parc, lipseam des de la facultate, veneam acasa tarziu, cand ma suna G… Am inceput sa plec de acasa, uneori si trei – patru zile… Veneam acasa inghetat si infometat, fara sa scot nici un cuvant. Mama si-a dat seama ca se intampla ceva cu mine, ceva grav. A chemat un doctor intr-o zi, pe la pranz. Era joi si nu mai mersesem la facultate de vreo saptamana. De cand au vazut ca lipsesc de la scoala si plec aiurea nu m-au mai lasat singur nici o clipa. Mama plangea in fiecare zi cand ma vedea cum tac si nu scot un cuvant toata ziua, cum ma uit pe fereastra incarcata cu zapada si plang, numai eu stiam de ce… Doctorul a spus ca sunt perfect sanatos. Mama stia ca nu e asa, stia ca se intampla ceva cu mine legat de plecarea Ei. Peste un timp situatia mea s-a agravat si mama m-a dus la un psihiatru. Numai eu stiam ce se intampla cu mine, in mintea mea… As fi vrut sa le pot spune ca n-am nimic, ca sunt sana – tos, dar pur si simplu nu ma puteam gandi la nimic altceva decat la G. In asta consta acum viata mea – lumea de altadata se rastransese in mine. Aveam nevoie de ajutor ca sa traiesc deoarece nu mai era loc in mintea mea pentru lucruri marunte cum ar fi mancatul sau miscarea in diferite locuri. Ajunsesem exact ca in filmele acelea in care un om blestemat de soarta este bolnav de o boala mintala care nu are leac. Eu nu eram nici in filme nici in povesti dar un lucru se intamplase cu mine – innebunisem de-a binelea din cauza lui G. Ba nu, sufeream din dragoste si asta ma facuse sa-mi pierd mintile. Daca macar ar fi stiut ei ce se intamplase cu mine, toate acele zile intregi in care ma gandeam la G., lacrimile si durerea pe care nu le mai puteam suporta… Probabil ca inima sau mintea mea nu a mai putut indura atata amagire si a renuntat sa mai functioneze coerent. Eu unul stiam ce se intampla cu mine – in fiecare clipa a zilei, noaptea in vis, ziua in gandul meu, spuneam aceleasi lucruri: Te iubesc G., asa cum nimeni altul n-o va face, sau imi reveneau iar si iar acele amintiri de altadata care ma faceau sa plang… Asa traiam eu acum. Asta ajunsesem din acel baiat care striga in gura mare pe bloc ca O iubeste pe G., care se plimba prin parc si numara stelele, care iubea nespus de mult… Dragostea m-a adus la un alt nivel acum, intr-un loc in care chiar nimic nu mai exista in afara de noi doi. Da, am reusit sa intrec orice iubire din lume, orice este posibil si imposibil – am atins in cele din urma fericirea absoluta si dragostea eterna la care visam mai demult… Ceilalti ma considerau nebun dar numai eu stiu cat de fericit eram cand ma uitam printre gratiile ruginite ale spitalului si radeam, nu din cauza la ce vedeam ci din cauza imaginilor care imi apareau in minte mereu si mereu. Ochii nu mai imi foloseau la nimic, totul petrecandu-se in lumea mea pe care o stiam numai eu. Nimeni, nici un doctor nu putea patrunde aici, cu toate aparatele lor sofisticate, cu toata puterea lor… Eram doar noi doi impreuna, departe de … de tot. Am stat asa aproape un an, intr-o camera cu pereti albi, cu o fereastra mare acoperita cu gratii, de la care vedeam o curte verde cu doua banci rupte. Nu stiu cum a trecut tot acest timp – parca ar fi fost o secunda… Dupa o vreme am inceput sa revin cu picioarele pe pamant, dar nu era indeajuns. Tot la Ea ma gandeam mereu, dar incepusem sa vorbesc coerent, putin ce-i drept, si chiar mancam singur. Nici acum nu-mi vine sa cred cat de bolnav am putut fi. Mi-am pierdut mintile din cauza aceluiasi gand care ma chinuia, numai eu stiu cat. Aveam doar nouasprezece ani si ajunsesem sa nu pot manca singur, sa nu ma pot misca, sa nu pot adormi singur… Si toate astea din cauza iubirii. Incepusem sa urasc chestia asta pe care eu o numeam iubire. Imi facuse atat rau incat as fi putut chiar muri. Abia dupa ce revenisem la realitate imi dadusem seama ca tot acest timp l-am irosit, ca as fi putut fi undeva cu prietenii mei, ca as fi putut duce si eu o viata normala. Da, amuzant… Dar iarasi imi spuneam ca nu exista forta sau putere pe pamant care sa poata impiedica dragostea. Din ce in ce mai des ma gandeam la sinucidere – numai asa puteam scapa de tot. Oricum, ce mai conta?… Nu mai inteleg nimic. Mi-am pierdut mintile de-a binelea din cauza singuratatii si am ajuns la nebuni. Da, asta era… Cand mi-am dat seama ca trecuse mai bine de un an de cand nu am mai vazut-O pe G. mi-am zis ca nu O voi mai vedea niciodata. Intr-o zi, langa pat, am gasit aproape o suta de scrisori, toate de la G. Era oare bine sa le citesc? Nu cred ca as fi putut respira fara sa stiu ce mai face, ce-mi mai zice… Si stii de ce? Da, pentru ca tot O iubeam la fel ca-n prima zi, atunci cand am vazut o roscata si toata noaptea ma gandisem numai la Ea. Ce-mi mai placea sa readuc aceste amintiri! Ce ciudat… Trecuse un an in care m-a transformasem in altcineva si totusi O mai iubeam! Cu timpul, speranta ca se va intoarce la mine crestea tot mai mult. Am inceput sa citesc pe rand scrisorile de la G. In tot acest timp eu nu i-am trimis nici una dar Ea a continuat sa-mi scrie. Cat imi placea sa cred ca inca ma mai iubeste!…

“Sa stii ca imi este greu aici. Mi-e dor de clipele in care uitam de toate, undeva intr-o lume albastra, in mijlocul universului straveziu, cu tine. Mi-e dor de orele pe care le-am avut de fericire, dimineata, seara si noaptea, cand ploua amar, cu tine. Inca mi-e dor de soarele de aluminiu ce-l vedeam in fiecare zi cu roua galbena, langa tine. Imi lipsesc valurile de piatra ale marii, cantecul vantu- lui pe care m-ai invatat, plansetul ploii de gheata fierbinte, albatrosii aurii, imi lipseste lumea noastra de cristal negru. Nu mai am viata. Mi-e dor de ochii tai transparenti in care citeam odata iubirea. Glumesc. Mi-e dor de tine… De ce nu-mi scrii? Din ce vrei sa traiesc? Vreau sa iti spun ca te port pretutindeni langa mine, ca te iubesc mai mult cu fiecare zi. Nu am uitat sa ma uit in fiecare noapte la luna, ca sa te pot simti… Te iubesc. Stii cat de mult. Da, pana la cer si-napoi.” G.

Am lasat scrisoarea si am inceput sa ma uit la tavanul crapat. Pentru prima oara zambeam. G. ma iubeste!!! Vroiam sa strig in gura mare, sa afle toata lumea de pe pamant. G. ma iubeste si eu stau ca un fraier in spital in loc sa ma pregatesc sa O astept, sa ma bucur de clipa in care vom fi din nou impreuna… Atunci mi-am dat seama de un lucru – trebuia sa rezist de dragul Ei, sa traiesc clipa in care ne vom strange in brate si vom plange de fericire. Am mers mai demult prin parcul pustiu. Era chiar cald, o zi cu soare si cer senin, in ciuda faptului ca aveam impresia ca parca ieri a nins… Undeva, sub o umbra, atarna de o frunza o aripa de fluture. Ma simteam ca un fluture cu aripile ude, ca un fluture fara aripi… Nu mai aveam pic de viata in mine. Tot ce se intampla in jurul meu este de fapt o nebunie completa. Nimic nu are sens si totusi totul are. Intelegi tu… Tot nu reusesc sa ma impac cu acest gand – mi-am pierdut mintile din cauza ca a plecat G., si cum eu O iubesc nu am putut ramane singur atata timp, scrisorile si telefoa- nele Ei nu-mi erau de ajuns si putin cate putin am inceput sa o iau razna… Sa fie oare asa de simplu? Nu cred. Stiu, nimic nu se poate explica. Dar oare a existat o asa mare si puternica forta nevazuta incat sa ma faca sa nu mai stiu ce se intampla cu mine? O voce din adancul meu imi spune: - Da, da si iar da. Numai tu ai fost capabil de o asa slabiciune incat sa cedezi dragostei…
De cand am cunoscut-O pe G. continuu sa-mi spun ca sunt singurul om de pe pamant care a putut iubi atat de mult. Imi dau seama acum ca de fapt viata mea este o amintire. Tot ce am trait in tot acest timp se poate spune intr-o propozitie si totusi este ceva ce nu pot explica. Mereu ma intreb ce s-a intamplat cu mine. Am fost candva un om obisnuit, asa cum sunt cei pe care-i vad pe strada, care se duc numai ei stiu unde, care pot privi inainte si care-si continua viata fara sa incerce sa-i gaseasca taina. Oare asta am facut eu? Am incercat sa gasesc rostul meu in aceasta lume si am dat de ceea ce nu-mi era permis? Am devenit altcineva… Acum ii inteleg pe acei oameni care traiesc intr-o lume a lor si pe care doctorii ii cred nebuni… Eu, de exemplu, nu mai stiam ce se petrece cu mine atunci cand G. a plecat de langa mine. Totul s-a petrecut foarte repede… Da, am fost capabil de o asa putere de a iubi, de a O iubi, incat eram la un pas de moarte. Si pentru cine vrei sa mori?… Acum abia imi dau seama ca de fapt dezlegasem cel mai mare secret al vietii – dragostea…

“Iti fagaduiesc sa te fac mai viu decat ai fost vreodata. Pentru prima oara iti vei vedea porii deschizandu-se ca niste boturi de pesti si-ti vei putea asculta rumoarea sangelui in galerii si vei simti lumina lunecandu-ti pe cornee ca trena unei rochii; pentru prima oara vei inregistra intepatura gravitatiei ca un spin in calcaiul tau, si omoplatii te vor durea de imperativul aripilor. Iti fagaduiesc sa te fac atat de viu, incat sa-ti simti sprancenele ca pe doua rani in formare, incat caderea prafului pe mobile sa te-asurzeasca si amintirile tale sa-ti para ca-ncep de la facerea lumii.”

Acum eram treaz, lucid. Tot nu puteam sa-mi imaginez ce s-a petrecut in tot acest an pe care l-am pierdut din viata. Oricum, nu regret nimic… Citeam una cate una scrisorile de la G. si-mi dadeam seama ca O iubeam mai mult. De fapt nu am incetat sa O iubesc nici o secunda… Nu stiam sa nu O iubesc pe G.
Ce oare m-a facut sa ma indragostesc asa de G.? Imi aduc aminte de prima zi de scoala… Vreau sa incerc sa deslusesc secretul acestei iubiri aparent imposibile. Cred ca am citit sute de carti si pot spune ca am invatat un lucru. In lume exista doua feluri de iubire. Una este vizuala, atunci cand te indragostesti de cineva la prima vedere, atunci cand esti fermecat de ochii sau zambetul cuiva, fara sa poti spune: Nu, nu vreau sa ma uit la tine, nu vreau sa ma indragostesc si apoi sa sufar zile fara numar… Pur si simplu nu poti si ramai fermecat si blocat mereu si numai cand O vezi simti ca ai revenit cu picioarele pe pamant… Da, este cazul meu. Mai exista si dragostea provocata de cineva. Asta se intampla de obicei acelor oameni cu sufletul prea mare pentru o lume prea mica. Te poti indragosti de oricine, chiar de persoana cu care ai stat ani de-a randul si nu ai simti nimic pentru ea. Intr-o noapte cu ploaie rece iti spune plangand ca are inima franta, iti spune ceva care te atinge pana in strafundul inimii si tu ramai asa, auzindu-ti bataile inimii, fara drept de apel. Este o dragoste venita din suflet. Afli ceva ce nu credeai ca este posibil si te indragostesti asa, intr-o secunda… Si stii ce este mai grav? Ca in ambele cazuri nu poti face nici cel mai mic lucru.
Asa treceau noptile albe in camera mea de spital. Filozofam asupra cazului meu in viata. Eram parca mai vesel – nu am plans niciodata de cand ma trezisem. Tot nu credeam, sau nu vroiam sa cred, ca am fost asemeni unui om aflat in coma de ceva vreme. Stiam numai ca O iubeam pe G. Cand ma trezisem intr-o dimineata cu soare nu stiam insa un lucru – sa fi fost un vis toata aceasta poveste trista cu cei doi copii care se iubesc si care se despart? Ce mult mi-as fi dorit sa fie un vis numai parte cu despartirea…
Fericirea este la fel de scurta ca fulgerul ce razbate trist departarea. Nu-i adevarat. De cand am cunoscut dragostea sunt mereu fericit. Am mai spus si o repet, ca doar imi place sa repet lucrurile care ma incanta si ma ung pe suflet, cred ca prin iubire iti gasesti fericirea absoluta si mult cautata descoperire de sine. De ce nu sunt si eu ca ceilalti oameni care traiesc zi de zi fara sa-si puna aceste probleme si intrebari? M-am gasit eu sa dezleg taina vietii… Dar… Am si gasit-o de fapt! Da, am aflat ca nu traiesti degeaba atunci cand iubesti si esti iubit! Da! Ce mult ma mandresc cu descoperirea mea…
Imi aduc aminte ca dragostea mi-a provocat o pofta teribila de citit romane de dragoste. Cautam si incercam sa gasesc simtiri si sentimente pe care le stiam si eu. Sub nici o forma nu puteam citi ceva, altceva decat carti despre iubire. Nu puteam lasa cartea din mana, imi placea povestea lor si eram curios sa aflu sfarsitul, ma inchipuiam acolo, visam… Numai un indragostit ar putea citi zeci de carti una dupa alta, despre iubirea gasita sau pierduta. Am cunoscut cupluri celebre care ma fascinau prin universul lor – Anna Arkadievna si contele Vronski, Manon Lescaut si cavalerul des Grieux, Cleopatra, regina Egiptului, indragostita de Caesar, Didona, care-i fagaduise lui Siheu sa-i ramana credincioasa si dupa moarte… Dar nici o carte nu mi-a placut mai mult ca Invitatie la vals de Drumes. Exista atat de multe iubiri in lume, atat de frumoase si unice… Ma voi numara si eu printre aceste suflete unite pe vecie? Ce intrebare am putut sa-mi pun!… Raman indragostit pentru totdeauna...

“…Stiu ca era o fata frumoasa, am constiinta frumusetii Ei fara s-o pot descrie, cum nu pot fi descrise simbolurile. Stiu ca se arata fara nici o retinere, mai degraba ademenitoare, dansand cu fata la mine, inaintea masinii, si daca franam, si daca acceleram ramanea la aceeasi distanta. Dansa putin data pe spate, cu mijlocul rasucit, cu umerii aruncati inapoi si cu bratele in miscare, intr-o unduire de salcie. Desi parul luat de vant ar fi trebuit sa-i vina in fata, acoperindu-i obrazul si lipsindu-ma de frumusetea Ei mai puternica decat farurile, nu inteleg cum zbura peste umeri, impotriva miscarii, de parca l-ar fi absorbit tunelul interminabil. Si intr-o clipa, cand si-a intors capul sa scuture o raza de lumina care-i ramase in par si ar fi putut sa-l aprinda, am vazut ca in ureche avea un cercel mic de aur.”

“Nu stiu ce s-a intamplat cu tine… M-ai uitat? Te-am vazut pe culoarul pustiu al scolii, intr-o zi ploioasa, acum un milion de ani. Aveai bluza albastra care mi-o dadeai mereu cand mi-era frig sau ploua, pe banca noastra din parc. Imi amintesc fiecare schitare a chipului tau, fiecare sfarsit de respiratie, fiecare silaba in parte, atunci, cand mi-ai vorbit. Simteam cum un nou inceput se naste in mine, ca totul capata un sens. Era un basm din copilarie care prindea forma in iubirea noastra. Stiai ca dragostea ta m-a refacut copil? Devenisem o fetita de patru ani care asculta povesti cu printese indragostite. Ai avut marea putere sa-mi redai copilaria, tu mi-ai aratat ce-nseamna viata… De ce iti spun eu toate astea? N-am vorbit impreuna ore-n sir, care, puse cap la cap, fac mii si mii de ani? Ba nu, ne-am cunoscut pe malul lagunei albastre, acolo unde se naste soarele si incepe viata, ne-am cunosct intr-o seara ploioasa la Venetia… Tu stiai ca iubirea noastra este sensul universului intreg? Vom trai impreuna vesnic, vom intra in legenda, fara aer si lumina, sufocati de zambete, murind pentru dragoste…”
A ta pe vecie
G.

Nu inteleg nimic din viata mea. Asta este trasatura celor care iubesc. Cum am cunoscut-O pe G.? Ce s-a intamplat cu mine in ultima vreme? Mi-am pierdut mintile? Am reinviat? Se aude balada vantului pierdut? Nu vreau sa gasesc raspunsul la nici o intrebare iar cei care vor sa dezlege misterul vietii mele sunt niste oameni cruzi si egoisti… Ce conteaza trecutul? Cui ii pasa ce a fost cand ai in fata un viitor intins peste mari si oceane? Am numai un gand – acela de-a iubi total si neconditionat. Atata stiu ca inseamna viata mea – dragoste fara limite, alaturi de frumoasa mea cu parul de foc si manutele de gheata… M-am nascut iubind-O pe G…

M-am nascut pe 28 noiembrie 1973. Mama mi-a spus ca nu am plans nici un pic la nastere. Radeam. N-am fost nici o zi la gradinita. Stateam toata ziua si ma jucam in curtea blocului din Piata Amzei, in parcul plin de praf si gunoaie. Era lumea mea si imi placea la nebunie. As fi putut sta in acel loc zile-n sir fara sa merg acasa dar, si acum imi amintesc, cum venea bunica si ma lua cand la ora mesei. Eram numai un copil. Faceam ce fac toti copiii. Imi placea si nu ma mai saturam sa fiu rasfatat. Radeam cand cadeam si vedeam sangele cum aluneca pe genunchi in jos. Am invatat sa rad singur de cand m-am nascut. Nu aveam nici cea mai mica idee despre ce ar fi putut sa insemne viata aceea in care eu existam si numaram zilele. Are vreo importanta viata mea? Inca din liceu mi-am dat seama ca tot nu stiam ce reprezenta existenta mea. Da, am gasit raspunsul la toate acele intrebari apasatoare de cum am privit-O in ochi. Stiam ca am gasit secretul vietii. Era iubirea…

Tristesse par Alfred de Musset

J’ai perdu ma force et ma vie,
Et mes amis et ma gaite;

J’ai perdu jusqu’a la fierte

Qui faisait croire a mon genie.

Quand j’ai connu la Verite,

J’ai cru que c’etait une amie;
Quand je l’ai comprise et sentie,

J’en etais deja degoute.
Et pourtant elle est eternelle,

Et ceux qui se sont passes d’elle
Ici-bas ont tout ignore.

Dieu parle, il faut qu’on lui reponde,
Le seul bien qui me reste au monde
Est d’avoir quelquefois pleure.

Visam ca sunt bolnav, de o boala care nu are leac in lume, ca sunt inchis intr-un spital lugubru de caramida rosie, cu balcoane largi si cu usile mari, gotice, din lemn plesnit de vreme. O boala ca iubirea doctorii o numesc nebunie si numai timpul o vindeca. Ma numaram insa printre acei nefericiti pentru care timpul sta in loc pentru totdeauna. Erau aici flori vesele de un galben misterios, pietre rotunde si o multime de banci verzi, cu marginile de marmura. Langa un tei batran, pe o astfel de banca, la umbra nesfarsita a frunzelor galbene, stateam in fiecare dupa-amiaza, singur si uitat de lume, cufundat in amintirile mele…
Sunetul rece al unui pian dezacordat inca se auzea la acea ora prea matinala a noii dimineti de toamna. Ceata alba si usoara acoperea apele ce puteau fi numai auzite, izbind marginile de piatra ale digului. Nu se auzea nici un zgomot strain in departare in afara de sunetele lungi, undeva, in imensitatea prezentului. Aerul inghetat aducea un miros uitat de iasomie uscata, felinarele ardeau ultimul strop de ulei si licuricii disparusera demult. Era inca intuneric si luminile orasului plutitor se mai vedeau dincolo de marele canal. Doar un alt inceput de zi galbena de toamna. Cu capul sprijinit intre palme, o umbra se putea deslusi la marginea digului, intre un liliac rosu si o magnolie tarzie. Pianul se opri. Auzeam acum clar si raspicat funiile barcilor intinse de valuri. Universul se renastea; la fel si viata. Nu exista nici trecut nici viitor. Viata merge inainte fara sa tina cont de oameni, de amintiri. Suntem numai niste trecatori fara importanta in acest joc cu final neprevazut. Nu va sti nimeni, niciodata, ce a fost, este si va fi vreodata viata. Te nasti in mijlocul unei maternitati oarecare si sfarsesti intr-un cimitir de la marginea orasului sau pierdut de vant deasupra marii. Dureaza numai o secunda de la inceput pana la sfarsit si nu ai ce face. Daca secunda s-ar transforma in infinit, timpul s-ar opri si viata ar deveni banala. Fara timp, fara noapte… Timpul se opreste atunci cand dormi si visezi. –Sunt nemuritor! as putea spune dar viata devine plictisitoare si dornica de mai mult. Universul nepatruns cu tot ceea ce cuprinde devine in momentul cand te nasti si se termina atunci cand mori. Nu acum sute de milioane de ani, nu din lumina si stele. Mi-as dori sa pot opri timpul, sa-l pot da inapoi, dar este oare bine? Nu putem face asta din cauza propriei noastre dorinte, aceea de a trai, de a exista. Este complicata notiunea de viata. Un singur cuvant o poate descrie: dragostea. Aceasta insa nu poate fi descrisa sau explicata. A iubi inseamna a avea puterea de a opri timpul in loc. Oamenii insa nu stiu sa iubeasca… Este un adevar vesnic. Nu avem puterea sa simtim dorinta sufletului de a iesi afara din noi, sa traim timpul oprit si sa respiram absolutul. Suntem oameni si oamenii nu stiu sa iubeasca.

“A trecut deja mult timp de cand ai plecat lasandu-ma singur. Aud cateodata sunetul glasului tau, rasul tau… Se spune ca timpul le vindeca pe toate dar au trecut anii si tot ma gandesc la tine zi si noapte. Realitatile trecutului au format amintiri intre noi ce nu pot fi sterse de nimic. A fost o viata de om, traita prin iubire. Am incheiat ultimul capitol din viata ta si plec spre infinit pe drumul meu calauzit de o stea cazatoare si de sunetul lacrimilor ce cad asurzindu-ma.”

Suntem iar impreuna, de aceasta data nedespartiti mereu. Cand iubesti nu exista cuvinte pentru a descrie iubirea vietii tale. Era foarte frumoasa G., cu parul ei roscat inegal, ce cadea pe umeri in jos, cu ochii negri dornici de iubire, cu zambetul Ei de basm ce lasa sa i se vada varful roz al limbii si dintii albi… Era putin mai mica, si cand O strangeam in brate, se ridica pe varfuri si cand vroia sa ma sarute ridica capul cu gatul intins si ochii inchisi, O ridicam ca pe un fulg si ne invarteam sub soare… G. insa mai avea ceva. A avut acea mare putere in privire care m-a facut sa ma indragostesc de Ea fara scapare. De aceea spuneam ca oamenii nu au puterea de se opune iubirii. Eu unul am o inima prea mare pentru a nu cadea in capcana dragostei, asa cum s-a intamplat cu G. Am citit mai demult o carte despre dragoste, unde doi copii se indragostesc, ea pleaca iar el nu poate suporta durerea si, dupa timp indelungat de chinuri, trece intr-o lume noua, murind pentru dragoste absoluta. Oare asa poti atinge culmea dragostei? Citesc in ziar despre indragostiti care se sinucid impreuna. Cred ca asa este singura sansa ca sufletele pereche sa ramana impreuna pe vecie, sfidand secolele si istoria. Este oare ceva mai frumos si totodata mai trist decat moartea a doi tineri cu mainile impreunate, care sorb zambind din paharele de cianura, pentru a-si pastra iubirea, fiind convinsi ca vor ramane astfel impreuna pentru totdeauna? Unii ar putea spune ca nu merita sa mori pentru nimic in lume, ca daca Dumnezeu ti-a dat viata tot El trebuie sa ti-o si ia. Altii ar spune ca iubirea nu poate avea asa un impact puternic asupra oamenilor, ca asta se intampla numai in operele shakespeariene, sau in filmele cu final trist, in care banca pe care stateau zi de zi sub ploaie este acum singura, uda… Dar mai este o varianta. Iubirea absoluta sa o poti atinge in viata de zi cu zi, cand iubirea ramane aceeasi ca in prima zi in care s-au cunoscut. Aici ne incadram noi. Daca murim cum ne vom mai putea arata iubirea? Viata zboara si trebuie sa profitam de ea. Trag linie si spun ca dragostea poate fi regasita si in viata, nu numai dupa moarte. Dar cum ramane cu oamenii care nu stiu sa iubeasca? Lebedele isi fac pereche pe viata. Daca una moare, cealalta o va urma. Oamenii fac asa? Nu cred.
A fost ceva-ntre noi cu adevarat, ceva ca-ntr-o poveste, ceva atragator, minunat, cel mai frumos lucru din lume… Dar de ce vorbesc la trecut? Cand te desparti de iubirea vietii nu mai esti in stare de nimic. Stai putin… S-a intamplat in liceu, pe cand eram in clasa a XII-a. Mergeam intr-una din primele zile de scoala pe culoar. Tin minte si acum locul exact unde am vazut-O prima oara pe G. Statea cu prietena Ei bruneta. Nici acum nu stiu cum o chema. M-a privit o singura data. Restul zilei numai la Ea ma gandisem. Totul s-a intamplat intr-o secunda. Pe scurt – intr-o zi de toamna m-am indragostit pentru prima si ultima oara. Va fi oare o amintire sau doar inceputul unei iubiri asa cum am visat de mii de ori, ceva mai presus de cer si moarte, a fost inceputul celei mai pure povesti de iubire?
Daca totul ar fi asa de usor… Viata in sine este ceva necunoscut. De ce traim daca pana la urma tot murim, fara exceptie? Da, mai este pana la moarte, insa mai devreme sau mai tarziu toti oamenii mor. Daca batranii, care sunt cei mai aproape de moarte, nu se gandesc la aceasta, noi de ce ne-am gandi? Nu cred sa se inventeze vreun medicament contra mortii. Problema este ce facem cu viata noastra, lunga, scurta, asa cum este ea. Ajungem la nouazeci de ani si ne vom da seama ca timpul a zburat, ca viata a trecut pe langa noi, ca am trait degeaba. Eu am ajuns la o singura concluzie. Oamenii care ating iubirea suprema, acea iubire care te face sa suferi mai tare ca o rana deschisa, acei oameni pot spune ca nu au trait degeaba. Viata este facuta ca sa ai timp sa iubesti. Urmezi liceul, apoi facultatea, iti gasesti apoi un loc de munca, apar copii care cresc sub ochii tai, imbatranesti fara sa-ti dai seama si ajungi sa te intrebi de ce te-ai nascut. In final totul se uita. Timpul trece si sterge absolut totul in urma sa. Peste o suta de ani nu-ti va mai pronunta nimeni numele, fotografiile cu tine vor fi pierdute pe undeva, iar mormantul va fi cuprins de urzici si buruieni, inainte de a fi dezgropat iar oasele, ultima marturie a trecerii tale prin viata, vor fi aruncate si transformate in pulbere, ce va zbura peste mari si oceane, in jurul lumii de milioane de ori. Bogat sau sarac, celebru sau anonim, toti oamenii au aceeasi soarta. Genii exceptionale, care se nasc o data la zece milioane de oameni, ca Einstein sau Mozart, scriitori care au schimbat cursul istoriei, acestia vor mai dainui pe buzele oamenilor mult timp inainte, pentru ca mai tarziu sa dispara si ei, in necunoscut. Nu exista prezent. Vreau sa spun ca trebuie sa iubesti cu adevarat ca sa poti spune inainte de moarte ca nu ai trait degeaba. Da, este si cazul meu. Iubirea pentru G. mi-a ramas in suflet ca o parte din mine, din viata mea. Din momentul in care am vazut-O, viata mea a capatat un scop. Inainte sa O cunosc pe G. nu aveam nici cea mai mica idee despre ce poate insemna viata. M-am indragostit si astfel am gasit solutia marii enigme. De mii de ani filozofi din lumea-ntreaga incearca sa gaseasca raspunsul unei intrebari fara raspuns – de ce traim? – si nimeni nu a putut da vreun raspuns concret, numai pareri. Vorbesc in cazul meu. In mine se ascunde cea mai mare dragoste care a existat vreodata, cel mai puternic sentiment fara nume de care este capabil omul. Ma simt implinit, absolut fericit. Simt ca am trait. Si nu degeaba. Nu ma mai intereseaza ce urmeaza. Traiesc numai pentru G. Deci, eu unul cred ca numai prin dragoste putem trai viata cu adevarat. Mai mult nu se poate. Te nasti, iubesti si mori indragostit. Asta este definitia vietii. Iubirea.
Am folosit cuvantul dragoste si sinonimele lui cred ca de cateva mii de ori. Voi trai de-acum incolo cu un sentiment ciudat, totodata placut. Nu va trece zi in care sa nu ma gandesc la trecut. Stiu ca nu e bine, am tot spus ca nu trebuie sa privesti la ceea ce a fost. Acum sunt fericit, indragostit. Trecutul alaturi de G. imi trece mereu prin minte, sub forma unor amintiri frumoase si pline de detalii. In fiecare zi a vietii mele ma voi gandi la primul sarut, la primul cuvant, la primul nostru dans… Va trece timpul si-mi voi spune ca am trait o viata frumoasa, plina de impliniri si iubire. Imi voi aduce aminte de zambetul Ei obraznic, de nasucul Ei rosu si rece, de ochii Ei mari care imi zambeau galesi… Si toate astea ca si cum s-ar fi fost petrecut cu o zi inainte. Imi voi spune simplu si convins, razand ca am reusit sa-mi depasesc menirea: Ce conteaza daca maine mor? Am trait alaturi de G. marea si unica mea dragoste. Mi-am TRAIT viata…
Ai zice ca se intampla acum o clipa. Ieseam pe poarta scolii cu ochii in pamant. Nu auzeam si nu vedeam nimic. Pentru mine exista numai G. Peste tot aveam impresia ca O vad, ca imi vorbeste. Orice fata cu parul roscat ar fi putut fi Ea. Ma uitam grabit pentru ca in final sa-mi dau seama ca nu era G. Si asta mi se intampla de multe ori pe zi. Atunci cand O vedeam insa, inima parca tresarea si dadea sa sara din piept. Incepeam sa tremur. Mi-era frica, rusine? Nu. Eram doar indragostit. Cand apucam sa O vad pe culoarele scolii macar o secunda, tot restul zilei eram mai fericit ca niciodata. Radeam de unul singur cand imi aduceam aminte de gesturile Ei. Vorbea cu prietena Ei. Imi aduc aminte ca o data am vazut-O chiar razand. Nu voi putea uita niciodata ziua aceea. Vroiam sa stiu totul despre G. In fiecare secunda ma intrebam unde ar putea fi, ce face, cu cine este… Mi se parea ca timpul trece mai repede decat de obicei iar eu nu fac nimic. Era usor sa vorbesc, greu insa de facut. Daca m-as fi pierdut cu firea in timp ce-i vorbeam? Multe ganduri imi treceau in acele zile in care ma gandeam numai la G. Nu toti pot intelege ce se intampla cu mine. In fine, nu pot sa explic. Drumul spre scoala mi se parea ca dureaza un an. Nu vedeam pe unde merg. Ma uitam numai la strazile acoperite cu frunze uscate. Eram trist si mahnit, ma gandeam numai la G. Degeaba aveam ochii deschisi ca nu vedeam nimic in jurul meu. Ajungeam acasa si in timp ce ma descaltam iar imi apareau obrajii Ei bucalati si moi. Ma pierdeam intr-un univers al meu. Dupa zece minute ma trezeam din visatul cu ochii deschisi si-mi dadeam seama ca sunt cu mana inca pe sireturile nedesfacute. Cand citeam nuvelele lui Cehov ramaneam cu ochii pe o pagina minute in sir, pierdut de lume. Imi dadeam seama tarziu ca nu citisem decat un rand.

Dumnezeu nu exista; Dumnezeu devine. Ar fi usor pentru mine sa traiesc. Punct. Ne dam seama ca nu stim nimic. O albina este la fel de mare ca un rinocer daca tinem cont ca fiecare este format dintr-o infinitate de atomi si molecule. Nu stim nici o limba sa vorbim. Nimeni nu stie si nici nu va sti vreodata. Suntem numai niste oameni. Unii au incercat sa-si explice imposibilul insa nu au ajuns decat la prostii. Metafizica este ceva absurd. Incercam prin ea sa ajungem la lucruri care sunt nepermise unor simplii muritori. Aiurea…
Asa imi petrec timpul acum. Ori din amintiri frumoase, traite cu G., ori din teorii fara cap si coada, chestii legate de existenta, etc. Nu mai sunt eu. Mi-am pierdut mintile. Cand nu ma gandesc la G. aberez. Nici eu nu mai stiu ce se intampla cu mine. Poti trece prin viata unui om in numai cateva cuvinte: Lev Tolstoi a fost un scriitor rus, din secolul XIX, cunoscut prin celebrele sale romane Razboi si Pace, Anna Karenina. Gata, l-am descris pe Tolstoi. De fapt multe se pot spune despre el. Sunt zeci de carti in care se povestesc viata si opera lui. Nimic insa nu se poate compara cu viata pe care a trait-o el insusi. De exemplu eu. Stiu orice amanunt din viata mea, fiecare amintire. Nimeni altcineva nu a simtit si iubit in locul meu. Am familie, merg la facultate, mananc si dorm ca oricine. Sunt om. Am o viata. Timpul mi se pare ca trece greu acum. Peste ani si ani, candva, la batranete, imi voi da seama ca nu a trecut decat o secunda. Da, o secunda. Atat va dura viata mea. Ma ingrijorez… Nu, nu de moarte. De faptul ca de la un timp a inceput sa ma preocupe problema mortii. Sunt inca la inceput de viata, dar imi tot bat capul cu prostiile astea. Viata insasi este ceva abstract. De ce n-ar fi si chestia asta? Tot nu pot sa ma dezobisnuiesc sa nu ma gandesc la prostii, stiu. Mereu fac asa – vorbesc tot felul de tampenii fara inteles dupa care ma critic. Tocmai am descris niste ganduri de-ale mele.

Zburau prin aer mii de insecte transparente. Reflectau lumina felinarelor atat de frumos incat ai fi zis ca erau niste scantei. Se adunau toate la becul aprins, de parca cine stie ce minunatie ar fi vazut intr-o bila de sticla luminoasa. Pana si insectele au un scop in viata. Traiesc o noapte in care danseaza necontenit in jurul felinarului, iubesc, si mor. Nimeni nu se gandeste la viata unei insecte. Este vorba totusi de o viata… Stoluri de porumbei se aud trecand pe deasupra lor, dincolo de puterea ochiului, undeva in infinitul intunericului. Cateodata, rar, mai cade cate o pana alba, zbarlita, pe oglinda apei, formand cercuri de unde egale, ce se pierd pe rand la suprafata, trezind pestii adormiti. Pietrele sunt reci. La fel si stalpii de fier, ce sustin balustrada stramba,verzi si ruginiti, in care sunt sculptati niste ingeri cu aripile intinse, ce rad la luna. Totul. Rece. Mai in spate, la distante ingrozitor de exacte, castani tineri, cu varfurile frunzelor ingalbenite, imprejmuiti de patru pironi albi, legati cu lanturi subtiri, fac pe oglinda apei umbre ciudate, neregulate, parca vii, animate de adieri sublime, cu miros de iasomie, ale vantului trezit din somn. Totul in jurul lor dormea. Nici un sunet strain, nici o miscare necunoscuta privirii. Lumea toata era a lor, cu tot cuprinsul vast si interminabil. Nu mai existau limite. Acum erau in sfarsit singuri, uitati de oameni. Incepea noaptea lor…
Caderea polenului pe apa ii asurzea. Se cunosteau din totdeauna. Erau doi copii suprasaturati de dragoste, fericiti de clipa vietii care ii urmarea. Atingerea degetelor era fireasca, un intreg ritual. Gandurile nu mai aveau loc. Inima il indemna sa o atinga. Avea palma rece. La inceput a simtit o furnicatura placuta, apoi o caldura naiva, inexplicabila. A simtit o miscare brusca, de teama, apoi neputinta de a se opune. Mainile lor se inclestasera, dupa o lupta dintre dorinta si preludiu. Simteau caldura trupurilor, simteau caldura binecunoscuta a iubirii… Mainile lor se regasira. Ochii se pierdeau in noapte. Nu se vedeau. Si acum dorinta era mai puternica. In acelasi timp, ca doua picaturi de ceara, fruntile lor s-au apropiat incet, cu grija unui salt mortal, au iesit din umbra si ochii s-au descoperit reciproc. Era o sarbatoare a privirii. Nu se mai saturau adorandu-se. Clipirea era data uitarii. Dar nu s-au oprit. Au continuat sa se apropie. Mai ramasese inca un mister. Buzele se doreau la randul lor. Lupta nu mai putea fi oprita. S-au apropiat pana cand caldura respiratiei ardea. Timpul nu mai avea rabdare. Ochii s-au pierdut in acelasi timp, buzele au ajuns la o distanta imposibila. S-au atins usor, mainile s-au strans. Intr-un nor de aburi fumurii se intampla un miracol. Sarutul devenise o lume. Totul era perfect. Uitasera de frig, de noapte, de ei… Era pur si simplu menirea lor – iubirea absoluta…
S-au cunoscut intr-un tramvai. Era o zi de primavara, inabusitoare, una din acele zile in care soarele iti arde fata, mainile, obrajii… Cautai in zadar pe cer urme de ploaie. Cat priveai in toate partile numai o culoare fara nume. Era un albastru lin, putin deschis, parca inghetat. Nici urma de vant. Tramvaiul era cam gol. Doua femei cu plase pline, un batran firav, adormit pe un scaun, o mama cu doi copii. Era o liniste strabatuta numai de scartaielile rotilor si de rasetul copiilor. Undeva, in spate, statea el. Avea parul scurt si negru, mai negru ca o noapte cu eclipsa. Era totul imbracat in negru. Ai fi zis ca se duce la o inmormantare in acea ora matinala a diminetii. Mergea insa numai la facultate, cu acelasi tramvai, ca in fiecare zi. Tot ce avea la el era o carte din care nu-si dezlipea ochii. O carte mica, cu coperta verde, putin rupta, era singurul sau bagaj. Mai tarziu a urcat si ea. Nu, nu era un inger. Parul peste umeri era si el negru, inegal. Avea mainile mici, cu un inel de argint pe degetul mic. S-a urcat la usa din mijloc. O mana strangea barele de fier, in cealalta o geanta mica, neagra. Parea trista. Nu va sti nimeni, niciodata, de ce s-a asezat tocmai langa el. Erau multe locuri libere. El nici macar nu a ridicat ochii. Isi vedea mai departe de urmarit randurile. Totul a durat un minut. Atunci, ea a vazut ca citeste Nuvelele lui Gorchi. Deodata s-a inseninat la fata. L-a privit atunci pentru prima oara. Si el a simtit ca este urmarit si a ridicat ochii. I-a zambit si a continuat sa citeasca. Tramvaiul ajunsese la statia unde ea trebuia sa coboare, dar nu a coborat. Ceva o fascina. Cu mana stanga l-a atins usor pe umar. El s-a uitat din nou despartindu-se de carte. Si-au vorbit atunci pentru prima data. Si-au dat seama imediat ca se plac. Citeau amandoi povestile lui Maxim Gorchi. Asta era tot ce stiau unul despre celalalt. Dar era de ajuns pentru a incepe scurta lor poveste de iubire.
Nu aveau puterea de a se impotrivi. Au coborat in fata Teatrului Imperial. Tramvaiul rosu s-a indepartat lasandu-i in mijlocul strazii aglomerate. Stiau numai ca sunt doi straini in acest oras care vor ramane impreuna. In fata lor se intindea un mare bulevard fara capat, marginit de statui de marmura alba, murdarite de ploi, de-a lungul caruia se pierdeau castanii inverziti. Bancile de piatra erau ocupate. Copii se jucau pe doua margini de iarba proaspata. Era doar o alta zi normala a orasului in care se gaseau cei doi. Ea venise tocmai de la Paris, in vacanta. Acum pleca. Trebuia sa coboare direct la gara. Ceva o oprit-o insa si a facut-o sa mearga cu el. Avea nevoie de o evadare. El statea aici de un an intreg, venise din Italia pentru niste studii. Acum plecase aiurea, fara destinatie. Ar fi facut turul orasului in tramvai, pierdut in nuvele. Nu stia nici el de ce, dar acum erau impreuna in fata teatrului, printre straini, uitandu-se cu lacomie unul la celalalt…
Cladirea teatrului era impunatoare. Se inalta inaintea lor cu cele trei etaje inalte, parca sculptate intr-un singur bloc de marmura alba. Se vedeau treisprezece statui, iar in mijloc, in varful marii cupole argintii, se inaltau statuile a doi ingeri. Aici a inceput calatoria lor fara sfarsit. Se indreptau spre est, catre malurile Dunarii. Era deja tarziu cand au plecat. Peste cateva ore se innopta. Era o strada cu multa lume. In mijloc masinile fugeau cu disperare. Nu era nici un semafor. Un batran hranea niste porumbei negri. La umbra castanilor, pe trotuarul din dreapta, se plimbau ei. Daca i-ar fi vazut cineva cum mergeau, cu ochii in jos, uitandu-se din cand in cand pe furis reciproc, razand in continuare, ar fi zis ca este vorba de doi frati. El statea cu mainile in buzunare, ea cu mainile la spate. Au inceput sa vorbeasca despre ei. Se cunosteau numai de o ora si nu-si stiau nici numele. Dar nu era important. O putere necunoscuta i-a unit, a facut sa coboare amandoi in aceeasi statie, sa aiba impreuna acelasi drum. Mergeau unde ii indemna inima. Era o caldura insuportabila in timpul zilei, insa noaptea era o binecuvantare. Vantul incepea sa adie lin, racoarea se mai lasa peste oras. De la apus si pana la rasarit erau cele mai frumoase ore ale zilei. Nici ei doi nu stiau ce se intampla. Se plimbau acum de mana, ca doi indragostiti fericiti. Aveau pareri diferite despre viata. Le placea mult sa citeasca; mai ales clasicii rusi. Indiferent ce vorbeau se simteau cumva legati. Stiau amandoi ca se intampla ceva.
Au trecut printr-un parc de castani, cu multe stoluri de porumbei. S-au oprit la o fantana arteziana, cu patru pesti aurii, si s-au stropit jucandu-se ca doi copii. Erau singuri, nimeni nu-i urmarea. Soarele incepuse sa se piarda dupa blo- curile visinii, lipsite de viata, cand au ajuns la Domul Sf. Petru. Aici era inca multa lume stransa pe scarile bisericii. Se auzea, undeva, o vioara plangacioasa. Amandoi au inceput sa rada. Departe, peste acoperisurile de piatra ale caselor inalte, vedeau varful Catedralei Sf. Stefan. Au trecut prin doua strazi. Vitrinele pline cu portelanuri scumpe si blanuri erau luminate. Magazinele se inchisesera. Noaptea era pe cale sa inceapa. Luminile lampilor din strada se aprindeau pe rand, de-a lungul bordurii inalte. Au ajuns la catedrala. Reflectoarele puternice faceau sa se vada pana si turnul cel mai inalt. Era in stil gotic, cu acoperisul ascutit, cu portile inalte si scari de marmura gri. Ea spunea ca-i aduce aminte de Paris, de Notre-Damme. Vroiau sa intre dar venisera prea tarziu. El a vazut o trasura neagra, cu doi cai albi, fiecare cu cate o panglica rosie pe frunte, coama impletita cu grija unui ceasornicar. Ea a inteles din privirea lui si au fugit spre trasura. Birjarul batran, cu mustata rasucita, le-a zambit. S-au urcat emotionati de fericire. Cand s-au asezat si-au dat seama ca locul era stramt, ca trebuiau sa se atinga, sa stea lipiti unul de altul. Dar asta nu-i deranja deloc. Trasura a pornit. Ei radeau privindu-se nesatui. Auzeau numai trapul cailor si scartaitul haturilor.
Soarele nu se mai vedea deloc. Numai cerul rosiatic aducea aminte de stralucirea. lui. S-au intors pe aceeasi strada marginita de castani. Felinarele ii calauzeau. Acum se tineau strans de mana. Trecusera prin fata Bisericii Votive, a carei turnuri egale se pierdeau in bezna serii. Au vazut apoi Universitatea, Primaria si Parlamentul. Totul parea mai luminat ca ziua. Ceea ce ii inconjura parea invaluit de un mister absolut. Trecusera si pe langa cele mai frumoase muzee din Viena dar erau pierduti in vraja iubirii. Se admirau pe furis, iar cand privirile lor se regaseau, izbucneau in ras. Erau fericiti. Faptul ca nu se cunosteau decat de cateva ore nu facea decat sa mareasca secretul urmarii. Traiau clipa si numai asta conta pentru ei. Doi straini s-au cunoscut in tramvai si au petrecut o noapte alba in Viena.
Strazile erau deja pustii. Luminile aprinse le permiteau sa se vada in mijlocul noptii. Era aproape de miezul noptii cand au ajuns la Palatul Belvedere. Portile erau inchise. Linistea era atat de adanca incat li se auzeau pana si bataile inimilor. Au coborat din trasura si i-au spus birjarului sa-i astepte in fata scarilor. Au sarit gardul de piatra si au intrat. Simteau ca nimeni nu-i poate opri in acea noapte. Era de altfel noaptea lor. Erau inca doi straini care se cunosteau numai de jumatate de zi si totusi stiau ca sunt la fel, una si aceeasi persoana. Poarta principala, de fier negru, lega doi stalpi imensi de piatra. In varful lor erau doi lei care tineau coroana regala si doi ingeri care-i urmareau mai de jos, sculptati in marmura aurita. In noaptea neagra straluceau numai scuturile de aur ale ingerilor. Chiar de-ar fi fost cele mai frumoase statui din lume tot nu i-ar fi interesat pe ei. S-au gasit apoi intr-o mare intindere de iarba verde, tunsa proaspat, inconjurata de un camp de lalele galbene si rosii. Aleile pietruite erau goale, luminate vag de luna abia rasarita dintre norii albastrui. In fata castelului se intindea un lac artificial, cu marginile de un alb exagerat. Galbenul viu al lunii pline se oglindea in apa lacului, miscata de cerculetele ovale facute de pestii fara somn. Pe pamant – nici o lumina. Dincolo de lacul adormit se inalta palatul rece. Sutele de ferestre inalte ale celor trei etaje reflectau razele astrului nocturn. Acoperisul verde, putin ruginit de timp, acoperea intregul ansamblu monoton. Era noapte si nimeni nu venea atunci acolo, sa vada un biet palat pe intuneric. Dar locul era de un mister si de o vraja de nepatruns. De aceea venisera si ei in acea seara, sarind gardul si incalcand legea. Dar pana la urma nu-i mai interesa nimic. S-au asezat pe scarile reci, uitandu-se la luna portocalie, dincolo de luminile orasului departat. Aerul era incarcat de mirosul florilor de primavara. El si-a aprins o tigara. Un liliac ratacit le trecuse prin fata. Acum era mai racoare. Ea s-a urcat la pieptul lui, strangandul cu puterea unui gladiator. Se faceau ca se uita la frumoasa luna dar de fapt se pierdeau unul in ochii celuilalt, crezand ca intunericul le va ascunde privirile. Pentru ei nu mai exista trecut. Nu s-au intrebat cum au trait pana atunci, pana cand ea l-a vazut ca citeste cartea lui Gorchi, pana cand au coborat la aceeasi statie si au luat drumul necunoscut al orasului. El nu a intrebat-o de ce era trista, de ce a vrut sa mearga impreuna. Nu mai conta nimic. Acum vorbeau numai despre viitor, despre lucruri care nu se pot explica, despre viata si iubire. Ar fi incercat toata noaptea sa dezlege secretele metafizicii moderne, teoria grotei si ipotezele talesienilor. Erau lucruri care ii incantau nespus pe amandoi. Dar in acea seara vroiau sa vorbeasca direct, despre lucruri simple si firesti. In fine, tot ar fi ajuns la inexplicabil. Au renuntat la filozofie si psihologie. Se intrebau pe rand diferite ciudatenii. Oare apa iubeste? Cum putem opri timpul in loc? De ce clovnii plang mereu? si alte intrebari fara rost. Raspundeau serios si radeau in final, amuzati de aerul matur pe care-l luau. Jocurile dragostei continuau si aici, in mijlocul intunericului singura- tic. Si-au dat seama imediat ca ceva se intampla intre ei. De cand s-au vazut, au observat ca citesc aceleasi carti, fac aceleasi lucruri si gandesc la fel. Amandoi au simtit in adancul sufletului ca si-au gasit perechea. Asa s-au indragostit…
Peste seara se mai lasase frigul si scarile palatului devenira de gheata. Nu se mai desparteau nici o secunda. Era oare de vina frigul venit pe nepregatite sau pur si simplu dorinta de caldura interioara? S-au ridicat de pe treptele albe si s-au indreptat spre gardul dupa care era ascunsa trasura adormita. Au trecut pe langa palcurile de iarba noua, pe langa fantanile de bronz. In dreptul lacului argintiu s-au oprit, tinandu-se de mana, si s-au pus fata in fata, privindu-se in ochi. Dicolo de campul de lalele rosii erau doi tineri. Sub noaptea instelata, la lumina calda a lunii, in parcul unui castel din mijlocul universului, timpul s-a oprit. Si-au apropiat gurile incet, ca dupa o lupta infinita, si s-au sarutat pentru prima oara. Mainile lor se strangeau atat de tare incat sangele rosu, ca lava unui vulcan, alerga prin venele intinse. Tot ce mai puteau auzi atunci erau bataile inimilor indragostite. Da, nu mai erau doi copii. Ai zice ca primul lor sarut nu mai conteaza. Si totusi era cel mai frumos lucru din lume, o suita de intamplari fara sfarsit, secretul lor, care nu putea fi sters de nimic. Amandoi simteau nevoia de atingere. Acum erau mai mult decat convinsi – se iubeau. Si-au despartit cu greu buzele incolacite si au zambit. Au continuat sa mearga pe aleea gri, din nou pe verdele ierbii, pana ce au ajuns la gardul de piatra. Tot drumul l-au facut cu privirile in jos, stiind insa ca nu au facut nimic gresit. S-au urcat in trasura, strangandu-se in bratele reci. Au pornit din nou la drum in necunoscutul noptii. Nici unul nu spunea nimic. Se uitau si radeau in gand. Erau cei mai fericiti indragostiti din lume.
Strazile erau pustii. Auzeau numai pasii cailor obositi. S-au oprit mai tarziu la monumentul lui Johann Strauss. Intre doua salcii galbui, sub o bolta de marmura alba, era statuia violonistului. In cele doua parti, erau sculptate femei si barbati atingandu-se. Totul parca se misca odata cu frunzele clatinate de vant. Deasupra, erau doi amanti care se sarutau, probabil sub muzica compozitorului. Totul era imprejmuit de lalele galbene si rosii. Era de o frumusete si de o emotie rara. Au stat putin in fata monumentului nocturn si au plecat. S-au sarutat atunci pentru a doua oara, implinind un lucru maret, asteptat de amandoi. Din acea clipa nu mai indrazneau sa numere. Era deja ceva firesc sa-si apropie buzele si sa se sarute ori de cate ori simteau dorinta iubirii. Ei nu stiau ca vor deveni incet ingerii lui Toma d’Aquino. In timp ce trasura mergea pe strazile pietruite egal, amandoi se gandeau la acelasi lucru. Cand nu se priveau unul pe celalalt, cand nu radeau impreuna fara motiv, se gandeau numai la o singura problema. Isi spuneau singuri: - Da, il cunosc de cateva ore si-l iubesc mai mult decat credeam vreodata… - O iubesc din clipa in care i-am vazut ochii tristi, o iubesc din tot sufletul. Stateau agatati unul de altul si erau siguri ca se iubesc mai mult decat oricand. Nu isi dadeau inca seama ca vor da nastere unei iubiri ce va trece in trecut atunci cand marile vor lua foc si muntii se vor topi. Ce stiau ei?
Prima lor noapte impreuna, intr-un oras strain, parasit. Erau singuri in toata lumea. Cu cateva ore inainte de vremea rasaritului au ajuns la Prater. Oraselul parea adormit de afara, de dincolo de gardurile inalte si verzi. Aici au parasit birjarul si trasura calduroasa. Spre dimineata se lasa frigul peste toata Viena. Cerul instelat se pierduse in ceata, printre norii nocturni. In timp ce intrau cu pasi marunti, cu aceleasi priviri indreptate in pamant, se uitau pe furis. Inca nu stiau daca realizeaza ce se intamplase intre ei, acolo, intr-o dupa-amiaza de primavara calduroasa, in acel oras misterios. Frigul noptii tarzie si inceputul dorintei de dragoste ii impingea aproape. In acelasi timp, parca ascultand acelasi ordin imaginar, s-au strans in brate, adorandu-se din toate puterile. Acum nu mai erau acei fratiori din fata Teatrului Imperial care stateau la distanta, fiindu-le teama de posibilitatea unei iubiri. Calcasera in picioare tot trecutul si toate legile scrise sau nescrise si se lasara prada unei forte care nu poate fi controlata, cazand in capcana necrutatoare, schimbatoare de vieti. Devenisera eterni…
Cu cat se apropiau de luminile parcului, cu atat auzeau cantecele caruselului mai tare si mai trist. Tarabele erau inchise, cu lacate grele si zabrele ruginite. Singur, palpita uniform in intuneric, becul verde al unui aparat de ghicit viitorul. Vantul diminetii arunca ziarele din trotuar in trotuar, frunzele verzi din copac in copac. O pisica alba, parca pictata cu zapada, mergea incet pe marginea unei mese, dintr-o gradina cu flori albastre, a unei cofetarii frantuzesti. S-au oprit putin si s-au uitat gales la fotografiile dinauntru. Desi lipsea orice urma de lumina, puteau vedea pozele alb-negru de pe peretii negri. Si-au apropiat incet capetele de geamurile magazinului adormit si, fara sa scoata vreun cuvant, au inceput sa admire zecile de poze cu ilustratii din Paris. Un palat inconjurat de fantani, castele medievale, un rau ce strabate un oras, un turn… Ea isi aducea aminte de locurile natale, de unde venise. Nu mai vroiau sa taca. Erau prea fericiti pentru a se intrista catusi de putin. Au lasat in urma si cofetaria pierduta in somn, mergand usor, strangandu-se in brate tare, pe aleea murdara, printre platani.
Deasupra lor se inalta Roata Uriasa. Nemiscata, inconjurata de lumini albe si rosii, roata parea adormita. Cabinele portocalii, cu acoperisurile argintii, se clatinau sub puterea vantului. Miile de spite straluceau sub razele lunii care apunea dupa nori. Muzica insa canta fara incetare un menuet. Stiau ca in scurt timp soarele va rasari peste intregul oras. Cand au ajuns la picioarele uriase ale rotii au vazut casa de bilete deschisa. Fara sa-si zica nici un cuvant s-au indreptat spre geamul mic, acoperit de linii colorate. In cateva minute se aflau intr-una din cabinele portocalii. S-au asezat langa fereastra aburita, strangandu-se in brate, fericiti si emotionati de noua aventura. Au simtit cum se misca. O forta imensa isi arata pu- terea numai pentru ei. Erau singuri. Mai intai au vazut luminile galbene ale caselor de dupa gardul parcului, apoi luminile rosii din varfurile catedralelor si turnurile inalte. Cerul se afla acum sub ei. O imensa mare de stele multicolore se asternea sub privirile mirate si fericite ale celor doi copii. Dincolo de orasul cu scantei de gheata, orizontul incepea sa prinda o culoare deschisa, ca si cum acea parte de pamant ar fi luat foc. Norii se transformasera intr-o ceata galbena, pierduta in umbra rosie a soarelui nevazut. Stiau ca de acolo va rasari astrul zilei. Cand au ajuns in varf, roata s-a oprit. Cabina se clatina ca un balansoar impins de copii. Dar nu se speriau. Au continuat sa rada privindu-se pana in adancul inimii in bezna acelei incaperi metalice. Cand cabina s-a oprit din leganatul sau lenes, amandoi erau deasupra universului. Intreaga lume se intindea la picioarele lor, sub ochii sclipitori de iubire. Se gandeau la acelasi lucru. Ar fi vrut ca acea clipa sa devina vesnicie. Ar fi vrut sa nu se termine niciodata momentul acela magic in care stateau strans imbratisati sub cerul innorat, la inceput de zi. Buzele lor nu se mai desparteau pentru nimic in lume. Am intalnit si indragostiti fericiti. Doi copii uitati de lume si de timp isi uneau sufletele deasupra lumii, asteptand cu sufletul la gura rasaritul soarelui, ca un martor al dragostei. Deasupra orasului se inalta, in capatul celalalt al luminilor fara numar, Turnul Dunarii. Parea o sageata cazuta din cer, fix in centrul lumii. In varful ascutit, ca o sulita, o lumina rosie se aprin- dea sacadat, la intervale fixe. Viena pe timp de noapte era superba. Chiar si aici, la cateva zeci de metri inaltime fata de sol, aerul tot mirosea a lalele. Cerul se inseninase de tot. Vazduhul se aprindea si stralucea din ce in ce mai apasator. Soarele insa nu se vedea. Inauntru, suavul cantec al iubirii se afla in largul sau. Aici, in aceasta cabina portocalie din varful rotii de metal, o mare dragoste prin- dea forma. Se ridicasera impreuna de pe bancheta verde si stateau acum uimiti, cu mainile inclestate, privind pe fereastra invizibila. Uitasera de frigul diminetii de primavara, de tot trecutul lor. Peste cateva ore se implinea o zi de cand s-au cunoscut. Inainte, fiecare se gandea ca este ceva imposibil de infaptuit. Nu stiau insa ca au fost alesii destinului de a dovedi contrariul. Intr-un timp foarte scurt ei au incalcat toate regulile obisnuitului. S-au indragostit… Se priveau cu o sete nebuna. Si-au apropiat fruntile pentru a mia oara, apoi buzele intre-deschise, iar cand au inchis ochii pierzandu-se in neant, o lumina orbitoare i-a oprit. Au tresarit grozav de amuzati, indreptandu-si privirile catre soarele ce iesea de dupa acoperisurile albastre. Lumina puternica i-a obligat sa faca ochii mici, speriati de razele puternice ale planetei de foc. Pentru prima oara in viata observasera ca cerul este de fapt portocaliu si norii sunt galbeni. Soarele iesea din ascunzis repede, ca o sirena din apa marii. Era mai rotund ca niciodata, mai pur ca-ntotdeauna. Se vedeau pana si furtunile de flacari de pe suprafata lui. Deodata interiorul cabinei a prins culoare, copacii din jur au inverzit si chipurile lor au reinviat, asa cum le stiau din tramvai. Cand ultima picatura s-a desprins de orizont, rasaritul isi incheiase ritualul diminetii, mereu altul, al luminii si al vietii… Gurile lor radeau neincetat, pierdute in sarutul dulce, in timp ce roata isi continua drumul.
Acum, dupa un an de cand s-au despartit in fata Teatrului Imperial, tot acolo unde se cunoscusera, intr-o zi torida de primavara, intr-un tramvai rosu, se afla din nou impreuna, de aceasta data pentru totdeauna. Castanii subtiri din spatele lor ii fereau de orice primejdie. S-au intalnit in acelasi oras sublim, cu catedrale gotice si parcuri cu lalele galbene. Acum stau langa Fantana Nimfelor din curtea Palatului Schoenbrunn. O alee umbrita de doua siruri de stejari decupati drept duce direct la palat. In jurul fantanii albe, in ghivece uriase de marmura, castani mici, de cativa ani, isi etaleaza frunzele fara forma. In jurul lor este o liniste absoluta. In albastrul noptii nu se vede nimic, numai se aud fosnetele ramurilor nevazute. Este o noapte cu luna plina, care lumineaza vag intregul parc. O lumina galbena, ingrozitor de rotunda, se oglindeste pe suprafata apei neclintite. In mijlocul celor sase margini rotunjite, se inalta o statuie alba, o nimfa ce iese la suprafata si se uita in departare, punandu-si mana dreapta la frunte. Statuia este inconjurata de nuferi galbeni, mai rar albi. Este un loc minunat si plin de mister. De aceea l-au si ales. Privesc luna de argint de pe o banca de piatra, de pe marginea apei. Ca si-n trecut, ea sta in bratele lui, in timp ce el ii mangaie parul moale, ca un fulg de vrabie pe care nu-l simti cand se asaza pe ureche. Isi aduc aminte de secventa din tramvai, cand el avea o bluza neagra, ca de inmormantare, si ea avea parul negru strans, mainile reci, cu care tinea o geanta mica, tot neagra. Nici pana acum nu stiau de ce ea s-a asezat langa el. Dupa ce au privit acel minu- nat rasarit din cabina de fier, au plecat spre gara, pe jos, in timp ce luminile care ardeau numai pentru ei se stingeau pe rand, gonite de lumina zilei. Ar exista o zi, vreodata, in care si dupa rasaritul soarelui sa fie intuneric? Au mers cateva ore pe strazile ce se aglomerau treptat, pana cand au ajuns la gara. Aici drumurile lor se desparteau. Si-au spus adio pe peronul murdar, plin de tichete aruncate, printre oameni nepasatori. El i-a luat capsorul intre palme si a sarutat-o pe frunte. Ea s-a ridicat pe varfuri, i-a strans mana calda si s-au sarutat pentru ultima oara. Un an s-a dovedit a fi insa prea mult. S-au regasit intamplator, in aceeasi zi, la aceeasi ora, in fata marelui teatru. El a recunoscut-o imediat, asa cum recunosti un trandafir, dupa spini si parfum, in bezna noptii. S-au urcat intr-un tramvai. De data asta impreuna, de mana, ca doi indragostiti ce devenisera in urma cu un an. Au coborat in fata palatului. Deja se intunecase cand ajunsesera aici. Au asteptat ca portile gradinii sa se incuie si au sarit gardul de piatra. Au ales ca loc de a petrece noaptea marginea fantanii adormite. Ea a vrut sa-l intrebe cum s-a scurs acest an, ce a facut, ca i-a fost un dor nebun de el. Nici unul nu a zis insa nimic despre trecut. Acum stau legati sub clar de luna, invaluiti de mirosul lalelelor negre. Ai putea zice ca sunt undeva in mijlocul padurii, inconjurati numai de frunze si flori, de apa si de zbor. Pe luciul apei cade din nou o aripa de pescarus. Acum, mai mult ca niciodata, pasarile erau verzi, lalelele albastre, frunzele albe, stelele negre… Sosise clipa uitarii. Deschise o sticla mica, de argint. Au luat cate o inghititura. Nuferii se inchid si luna se topeste. Ochii pierduti se privesc pentru ultima oara. Valurile se lovesc cu puterea fulgerului. Pun o scoica la ureche si ascult lacrimile marii dulci. Doua stele rosii, ca doua petale de trandafir, se desprind din cer. Ceata diminetii gasea doi indragostiti imbratisati, murind pentru dragoste.

Imi place sa ma uit pe scrisorile care mi le-a trimis G. de cand a plecat. Intr-una din ele imi zice ca vine la sfarsitul anului. Suntem in noiembrie. Inseamna ca G. trebuie sa vina inapoi. Vocea ta, sarpele dulce, fierbinte de soare, somnorosul sarpe al casei, incolaceste-mi-l in jurul gatului, strecoara-mi-l prin par ca prin iarba de vara, prelinge-mi-l in ureche asa cum s-a prelins otrava in urechea tatalui lui Hamlet. Auzi tu… Cica se intoarce G. acasa. Nici nu mai stiu cata vreme a trecut de cand a plecat. Parca ieri ne sarutam deasupra lumii, undeva in imensitatea cerului ascuns de primavara tarzie. Nu mai simt nimic. Pun mana acolo unde ar trebui sa fie inima, acea pata rosie si calda care plangea candva, si nu mai simt nimic. Cand ma gandesc la G. sufletul nu mai tresare asa cum o facea candva. Nu mai tremura cand imi aduc aminte de zambetul Ei divin, de mainile Ei reci ca pietrele unui parau de munte, de fiecare seara instelata. Vreau sa spun ca nu O mai iubesc pe G.? Nu. Am obosit.
Am obosit sa mai plang, sa ma chinui ca o lebada pe uscat. Nici nu mai am lacrimi. Tin minte ca de fiecare data cand imi aparea chipul Ei in gand, si asta se intampla mereu, in orice clipa a zilei, a vietii mele, totul incepea sa o ia razna. Este ceva de nedescris, inexplicabil. Cred ca sunt milioane de oameni care se intreaba cum este posibil sa simti asa ceva. Da chiar asa; cum este oare posibil sa intri intr-o alta lume, sa te schimbi radical si sa simti ca mori in fiecare zi numai din cauza unei iubiri, din cauza ca depinzi cu trup si suflet de cineva? Buna intrebare. Sa-ti mai demonstrez pentru a zecea oara ca totusi se poate? M-am plictisit sa-mi plang de mila. Da, am spus de multe ori ca sunt singurul ales de soarta pentru a demonstra imposibilul, pentru a crea ceva ce nimeni nu a mai facut si nu va face vreodata. S-ar putea ca multa lume sa ma intrebe: “-Crezi ca numai tu ai iubit cu toata fiinta atat de tare incat sa simti ca innebunesti?” I-as rade in fata. Si stii de ce? Pentru ca toata viata asta, cu lucruri bune si rele, este numai si numai a mea. Cand voi muri, totul se va sfarsi. Nu se va incheia numai viata unui om neimportant. Se va termina…

Nici eu nu mai stiu ce scriu. Candva am numit-o monografie a dragostei. Aiurea. Scriu pas cu pas ce mi se intampla in viata. Am facut o greseala fatala. De ce nu scriu si eu despre o viata normala, cu familie si copii, intamplari si aventuri palpitante, romane de dragoste in care totul se termina bine sau prostii de-astea? Pentru mine viata inseamna altceva. Corect. Am folosit si cuvantul asta de prea multe ori. Ce o fi insemnand viata? Suna ciudat. Este toamna din nou. Ma scutur tare, ca un caine de praf. Vreau sa scap de amintiri. Stiai ca mereu se aude, undeva departe, o melodie vesnica? Eu o aud mereu. Fereastra s-a micsorat. Este mai curata ca niciodata. Din nou ploua. Sa fie prezent sau trecut?
Urasc masinile verzi. Imi place ca ploua tare. Nu se aude nimic pe strada. Poate ca cel mai minunat lucru fara viata este noaptea. O iubesc. De ce sa nu fie mereu noapte? Luna ar sta neclintita, ca un soare inghetat deasupra noastra, iar stelele ar straluci la infinit, pana cand ar cadea toate, ca picaturile unei ploi calde de vara. Odata am stat o noapte intreaga departe de orice sursa de lumina, de blocuri si oameni. Stiai ca aflat in singuratate deplina noaptea nu vezi nimic? E ca si cand ai fi inchis intr-un butoi cu pacura. Nu-ti vezi nici degetele mainii intinse.Aici ochii nu mai au nici o valoare. Devine taramul simtirii si auzului. Imi place ca poti plange fara sa te vada nimeni. Daca te intreaba cineva ce faci, ii poti spune ca razi. Stiai ca majoritatea oamenilor mor noaptea?
Un suflet pustiu, da… Un suflet gol. Asta sunt eu. De ce se numesc alba-trosi, cand noaptea sunt negri? Am scapat. Stau intins pe malul marii. Aici, in mijlocul universului, pe nisipul rece si umed, la inceput de noapte lunga, trebuie sa-mi dau seama ce se intampla cu mine. Soarele a apus demult in spatele pamantului, dincolo de dunele de nisip. Daca iti place culoarea portocalie, acolo trebuie sa privesti. Ce ciudat! Intr-o parte cerul e rosu, in cealalta este albastru. Ce fru-mos! Ca intr-un basm colorat in acuarela… Cateodata, foarte rar, se intampla sa nu am nimic in minte. Ochii privesc la obiectele din jur si urechile prind fiecare zgomot cat de mic. Ma pierd complet. Nu mai stiu ce este cu mine. Nu gandesc. Nu, nu am nimic. Nu sunt bolnav. Li se intampla tuturor. Ce ciudata este mintea asta a omului! Oamenii nu-si pot citi propriile ganduri si, totusi, ar da orice ca sa poata citi gandurile celorlalti. Si ingerii cad… Cred ca m-as plictisi sa fiu nemuri-tor. As obosi. Si poate ca viata nu este atat de scurta cum pare…
Cand esti singur nu-ti ramane decat sa visezi si sa privesti in jur cele mai mici detalii. Si asta mai ales noaptea. Din cauza linistii absolute, cufundata la mii de leghe sub tacerea intunericului, incepi sa plutesti lin intr-un alt univers. Cand nu auzi decat strigatul valurilor care se lovesc ametite de mal si scoicile sparte luate de vant, numai atunci poti spune ca ai lasat lumea sa dispara. Dintr-odata devii singur si izolat, numai cu gandurile si amintirile tale. Asa este marea. Are o putere nesabuit de imensa. Te poarta dincolo de realitate si prezent. Ce caut eu pe malul marii? Acesta a fost un vis de-al nostru. Am fost impreuna in orasul iubirii, undeva deasupra lumii inghetate. Acesta e un vis neimplinit. Am venit singur aici. S-au intamplat multe in ultima vreme. Revenim la realitate. Am simtit nevoia unei evadari. Oare are rost sa-mi imaginez ca sunt impreuna cu G., aici, pe malul marii? Adevarul e ca sunt singur. Trebuie sa-mi dau seama ce se intampla cu mine. Nu am uitat nimic. Stiu cum a inceput si cum s-a sfarsit. Imi tot repet ca viata merge inainte. Cica as avea toata viata in fata. Viitor, familie, fericire… O lunga viata normala, ca toti oamenii. Mai are rost?

“Te departezi inotand, te departezi in amurg, ca, altadata, in amiezi, si sunt nepasatoare cand iti misti bratul greoi, sub norii tristi, iar cand te-nalti pe mal, pierzand, din umeri, marea, ca pe-o pelerina cazuta – nici o ispita nu-mi trece prin gand, nici o emotie nu ma saruta.”

In profunzimea intunericului va rasari, din mare, soarele orbitor. Pasarile marii vor amuti, melcii vor plange si nisipul va pluti. Nu se mai aude nimic. Rar, o scurta adiere de vant impinge grauntele de nisip pe mana mea calda. Miroase a alge proaspete. Imi place aerul sarat. Parca acum o vreme, pe cand soarele apunea dincolo de uscat, pe undeva pierdut prin vestul lumii, era mai multa lume in jur. Un singur lucru este clar, spiritual. Odata cu venirea noptii am lasat lumea sa dispara, asa cum faceam impreuna cu G. Compar intunericul cu iubirea. De ce oamenii se sperie de noapte? De ce toata lumea merge sa se culce cand rasare luna dintre norii plictisiti? Acum este o liniste deplina. Atat de liniste incat gandurile mele ar trezi din somn un betiv de la malul marii. Fiecare bob de nisip cazut in par imi provoaca fiori. La marginea apei zace un castel mancat de valurile nesatule. Spuma lor nimicitoare surade lung in lumina lunii. O lumina orbitoare loveste castelul adormit. Lacrimi de nisip uscat se pravalesc in mare. Imi dau seama ca a rasarit luna si jocul se repeta. Cine te crezi tu, sa ma faci sa plang?
Cand m-am trezit, am gasit pe marginea patului o multime de scrisori de la G. Nu stiu ce s-a intamplat cu mine. Pierdusem un an din viata. Nu mai conta. Intr-una din scrisori, G. imi spunea ca vine peste putin timp inapoi la mine. As putea spune ca m-am nascut o doua oara cand am citit vestea. Uite cum vad eu lucrurile: m-am imbolnavit din cauza Ei. Innebunisem? A iubi inseamna a fi nebun. Dar acum totul se sfarsise. Imi revenisem complet si O asteptam pe G. In mai multe scrisori imi povestea cum e la Paris. Il transformasem in orasul singuratatii.

“Ma simt legata la ochi. De ce nu vrei sa-mi scri? Oricum, nu conteaza. Am incetat sa numar scrisorile fara raspuns. Eu tot voi continua sa-ti trimit scrisori. Ti-am spus vreodata ca te iubesc? Imi place sa impart cu tine tot ce traiesc eu aici, singura. Daca s-ar putea, mi-as dori sa-mi poti citi gandurile de peste mari si tari. Sa ma auzi doar pe mine. Peste tot simt ca sunt cu tine. In fiecare zi, cand ma intorc de la cursuri, ma ascund undeva in parc, la umbra unei magnolii de arama. Pe banca stau numai indragostitii fericiti. Ma asez langa un trandafir alb. Aici nu bate vantul niciodata. Iarba catifelata, ca cea pe care ne iubeam la munte, are o magie aparte. Aici ma simt cel mai bine. Scot o foaie din carnetul meu cu foi liniate si incep sa scriu. Nu demult mi-am dat seama ce fac. Am ajuns dependenta de tine. Mi-am facut un obicei sa-ti scriu, asa cum ma duc la scoala in fiecare zi, asa cum beau cafea sau ma culc. Pasii mei stiu incotro sa se indrepte. Spre parcul singuratic, cu fantani secate si ingeri adormiti. Simt nevoia sa-ti spun ce fac zi de zi. Auzi tu, de parca n-ai putea sta fara scrisorile mele…Si totusi nu ma las. Nu trece o zi in care sa nu-ti fi trimis macar o scrisoare. Chiar daca toate gesturile mele legate cap la cap dintr-o zi nu fac o pagina, tie gasesc sa-ti scriu cu zecile. Nu ma plicitisesc niciodata. Cele mai multe lucruri le repet. Stiai ca numai amintindu-mi de trecut pot trai? Imi place la nebunie sa ma gasesc din nou pe acoperisul blocului tau, stransa de tine, in clipa cand soarele obosit se pierdea cum numai el stia mai bine dupa blocurile colorate, in timp ce cardurile de ciori zgomotoase zburau ametitor pe deasupra noastra. Mi-e dor de noptile albe din parcul Cismigiu, cand numaram stelele ca doi copii si dimineata ne trezea acelasi batranel ce curata aleile cu matura lui aspra. De ce mereu radeam? Da, stiu… Am inceput sa ma gandesc numai la prostii. Sa fie oare asta o viata de om?” G.

Cand nu mai ai pe nimeni iti raman doar amintirile. Dar cand nu le mai am nici macar pe ele? Cateodata ne placea sa ne plimbam cu tramvaiul, mai ales cand ploua. Aici vedeam tot soiul de oameni si ne amuzam de minune. Priveam la ceilalti oameni ca si cum ne-am fi uitat dintr-un univers exterior. Noi aveam lumea noastra. Seara, tarziu, cand strazile erau inecate in bezna si apa de ploaie cadea suav pe geamul aburit al tramvaiului, ne uitam in jur si observam ca ramasesem singuri. G. incepea sa-mi recite din Omar Khayyam si eu, intr-o liniste inspaimantatoare, o ascultam cuminte, pierdut cu privirea pe geamul amintirii.
Ne placea nespus de mult sa luam si ultimul metrou spre casa. Statiile treceau de la un capat la celalalt. Cu timpul pleca si ultimul calator si ramaneam singuri in tot vagonul luminat. Ne ridicam in picioare si, razand usor, incepeam sa dansam. Mainile noastre fierbinti se strangeau inclestate cu forta unei menghine si pasii se pierdeau intr-o miscare visatoare. Cateodata mai calcam in picioare coji de seminte ramase in urma trecatorilor si ne apuca pe amandoi rasul. Dar nu ne opream. Joaca inceta cu greu si ne asezam pe banca osteniti. Metroul urma o ulti-ma directie. In linistea trenului nocturn, doi indragostiti se indreptau spre casa. Ma ghemuiam la pieptul lui G. si inchideam ochii. Ii auzeam fiecare respiratie si-i simeam fiecare bataie a inimii. In timp ce se juca cu parul meu, G. imi canta cu glasul ei de inger… “Exista indragostiti fericiti care raman impreuna, si-al caror sarut proaspat suna… Auziti… Auziti… Exista perechi fara moarte in miscare mereie, cu-o forma a inimii, poate aparte, semanand a metafora, semanand a idee. Acestia raman impreuna, in sarut, ca-ntr-o dulce furtuna. Auziti! Auziti! Auziti! Exista indragostiti fericiti!”

Nu ar trebui sa mai rasara soarele. Undeva, departe, aud cum respira calcanii inghetati, la mii de metri sub apa marii incalcite. Capcanele, ispitele, prejudecatile se sfatuiesc: cum sa facem? Pe unde ne facem intrarea la serbarile dragostei? Va trebui sa ne strecuram deghizate, cum intra ciuma-n cetate, va trebui sa purtam masti suave, sa zambim cu surasul de aur al vinului, sa murmuram nedeslusit cantecul matasos al pierzaniei. Avem de invins o unitate: cuplul. Sa cautam clipa cand fiecare se uita in alta parte, cand isi desprind mainile ca sa se pieptene si sa se imbrace, clipa cand se adancesc in singuratatea somnului. Atunci e clipa noastra.

A nu iubi nu-i nimic – a nu putea iubi e grozav. Nu-mi place sa-mi aduc aminte de trecut. Ce o fi asa de interesant la un om care moare putin cate putin din cauza dragostei? Viata este un joc. Abia acum imi dau seama ca nu-mi mai ramane decat sa privesc neputincios in trecut. Mi-aduc aminte de o seara de toam-na cu ploaie marunta si frunze uscate purtate de vant. Cerul plangea. Acum, la rascrucea pamantului cu apa neagra a marii, aud din nou cantecul vantului. De fiecare data cand ma simteam singur vorbeam cu vantul. Am innebunit mai rau decat eram inainte? Dragostea asta ma ucide… Nisipul ud doarme sub mine. Un rac ametit inoata printre scoici. Briza apei linistite imi sopteste la ureche: “-O! de-as putea iubi. Intelegi tu ce va sa zica de-a nu putea iubi? A trece prin lume singur, marginit in pasi, in ochi – sa te zvarcolesti in stramtoarea sufletului tau celui rece – sa cauti a-l aprofunda si sa vezi ca e secat si ca apele sale se pierd in nisipul saracaciunii sociale, se ard de caldura holeroasa a unei societati de oameni ce traiesc numai din ura unuia fata de celalalt.”

Stii ceva? Acum imi dau seama ca oamenii traiesc degeaba pe pamantul asta uitat de Dumnezeu. Auzi tu – cica traiesc pentru a iubi. Exista oare chestia asta ciudata si colorata pe care o numim iubire? Nu, nu am uitat ca lebedele iubesc. Eu sunt supus timpului. Acum, inainte sa pasesc pe drumul implinirii, rascolesc dezamagit si trist prin cufarul cu amintiri. Stiai ca ultimul lucru pe care-l face un om pe pamant inainte sa moara, sa treaca in infinit pentru totdeauna, este sa isi aminteasca de prima iubire, de clipa fericirii absolute? Poate ca totusi oamenii traiesc ca sa iubeasca. Ironic.

Ar fi fost o noapte trista. Ploaia cadea marunta pe strazile nepavate ale orasului, ce se retrageau stramte si noroioase prin noianul de case mici si rau zidite, din care consta o mare parte a capitalei. Tropaiam prin baltile de noroi, ce te improscau cu apa lor cafenie indata ce aveai cutezarea de a pune piciorul cu un pas inainte. De prin carciumi si vitrine patrundea prin ferestrele mari si nespalate o lumina murdara, mai slabita inca de stropii de ploaie ce inundau strazile. Din cand in cand, treceai pe langa vreo fereastra cu perdelele rosii, unde, in semi-intuneric, se zarea cate-o femeie… Pe aici pe colo vedeai pe cate-un romantios ce trecea fluierand sau cate un om beat care indata ce chiuia ragusit langa ferestrele prostitutiei, femeia spoita ce sta in sticla aprindea un chibrit spre a-si arata fata sa unsa din gros si sanul sau vested si gol – poate ultimul mijloc de a sufoca dorinte murdare in piepturi stirbite si pustiite de coruptie si betie. Betivul intra, semi-intunericul devenea intuneric si amurgul gandirilor se prefacea intr-o miaza-noapte de plumb, cand gandeam ca si acela se numeste om si aceea femeie. Trebuie sa ierti – trei sferturi ale lumii sunt asa – si dintr-al patrulea – Dumnezeule, ce putine sunt acele caractere care merita a se numi omenesti!

Iubirea ii schimba pe oameni, ii face mai buni. Mi-aduc aminte de Bacovia, care, odata ce incepea soarele sa apuna, lua drumul strazilor pietruite si triste. El privea cu ochii unui indragostit tot ce se petrecea in jurul sau. In sufletul lui traia numai durere. Simtea sa vada totul altfel, ca un indragostit. Unde se putea simti mai in largul lui, mai singur ca oriunde? In cimitirul cenusiu, inconjurat de aripi murdare de plumb turnat in forme de ingeri. Ochii lui vedeau mahalaua asa cum trebuia sa fie pentru el. Nimeni nu-l baga in seama, totul era pustiu. Fiecare indra-gostit are un suflet pustiu.

Imi aduc aminte cu placere de toate momentele prin care am trecut. O fata pe nume G. mi-a fost mereu aproape. De ce sa ma amagesc? Totul se termina. Este o problema de timp. Noi nu am avut parte de prea mult timp. De ce sa nu recunosc? Doi ani este o nimica toata. Altii au trecut prin perioade mult mai lungi de iubire, au ajuns chiar sa moara impreuna de batranete, iubindu-se ca-n prima zi. Asa dar, ce este asa de special la noi? Toti oamenii iubesc. Ceea ce voi spune acum este adevarat, dar nu se poate demonstra decat atunci cand gandurile vor putea fi descifrate. G. este viata mea. Am pierdut-o. Oare ce urmeaza?
Clipa in care am vazut-o ultima oara pe G. s-a petrecut neasteptat de repede si de normal. A fost ca atunci cand doi oameni isi iau la revedere la gara, unul se urca si-i face cu mana celuilalt in timp ce trenul se pune in miscare.Trenul dispare. Din acea zi am ramas distrus. Am mai spus-o. De ce ma vaiet? Primele zile, desi ingrozitor de dureroase si interminabile, au fost cele mai usoare. Cat ne-om fi iubit de mult daca in clipa in care G. a pus piciorul pe pamant strain a inceput sa se uite in stanga si-n dreapta dupa un telefon? La trei minute dupa ce avionul a ateri-zat la Paris, telefonul meu suna ca un apucat. Pentru prima oara o simteam pe G. foarte departe. Si aici mai vorbeam cu Ea la telefon dar macar stiam si eram sigur ca urma sa o vad dis-de-dimineata in fata mea. Atunci, de fiecare data cand ma suna de la departare, vorbeam cu un nod in gat. Abia mai puteam sa-i vorbesc. Daca nu ai iubit, nu ai cum sa stii. Mereu ma intrebam: cand o sa O mai vad pe G.? Ma gandeam la toate prostiile din lume, la toate imposibilitatiile prin care ar putea sa treaca. La urma urmei, G. se mutase intr-un loc izolat, inconjurata de oameni necunoscuti si, cel mai important, departe de mine. Mult prea departe.
Unele lucruri nu au nici o explicatie. Viata insasi nu are o scuza. Poate ca este bine sa privim prezentul. Algele de pe mal miros puternic, a moarte. Ce anotimp este? Mereu mi-a placut sa simt puterile infinite ale naturii. Mereu am ascultat vantul cu al sau cantec molatic, mereu am sarutat ploaia calda si usturatoare cazuta din nori. Cineva m-ar numi romantic. Numai cineva care iubeste stie sa asculte si sa simta frumusetile ce-l inconjoara. Poate ca totusi traim intr-o lume nedreapta, subiectiva. Eu unul am un singur gand acum. De ce mereu trebuie sa-mi aduc aminte de G.? De ce la fiecare respiratie ii vad chipul si la fecare clipire o simt langa mine? Viata de fapt nu exista. Atunci cand voi simti mangaierea mortii totul se va termina. Chestia asta ciudata si ambigua pe care o numesc viata se va termina si va disparea pentru totdeauna. Nimic nu va mai exista. Eu sunt singurul care vede, simte si aude ceea ce se intampla pe pamant. Fiecare om are universul sau. Fiecare om poate numi viata intreaga un propriu episod nefericit. Numai cand ma gandesc la faptul ca fiecare schitare a gandirii mele se invarte in jurul unei singure fiinte, in jurul frumoasei mele G., ma apuca rasul. Asta sa fie oare viata? Nu, orice as face, oricine as fi, nu merit sa zac blestemat mereu la o astfel de viata. Daca stai bine sa te gandesti, mare lucru nu este pe pamantul asta. Si totusi este o scapare. Candva, am crezut ca am gasit-o si eu. Numai daca traiesti toata viata iubit de cineva, si iubind la randul tau, poti spune ca ai trait. Poate ca ar trebui sa bei patru, cinci pahare de vodca ieftina pentru a deslusi sensul vietii.
Cand eram inca in orasul meu de smoala si otel, acolo unde mi-am petrecut alaturi de G. marea majoritate a timpului, am avut parte de o experienta ciudata. Iubirea mea plecase demult, eram distrus. Am visat ceva frumos, un spital, un liliac, o corabie. Unde s-a dus un an din viata mea? Mi-aduc aminte ca printr-un vis, ca un segment fragmentat din trecut. Incepusem s-o iau razna, sa innebunesc. Te iubesc G.! Coborasem dintr-un autobuz alunecos, plin de scaune goale.

“-Frunzele astea nu se mai termina niciodata…”, a spus cineva. Stiu ca era un frig ingrozitor in acea seara de toamna. Mereu calcam pe resturi de frunze ude si pe gunoaie purtate de vant. Mirosea a ploaie. M-am oprit si am inceput sa ma uit in jur. Pe trotuarul de vizavi, in dreptul unui felinar fara bec, in fata unei magazii ruginite, cu usile vopsite zgarcit in rosu, un om se clatina ametit, in timp ce matura asfaltul cu miscari rare, ca de metronom. Nu-i vedeam chipul. Privindu-l din spate mi-am dat seama ca este unul din acei oameni a carui stea calauzitoare a cazut candva. Mirosea a cafea arsa. Omul ametit ofta adanc si se opri din rascolit frunzele obosite de pe trotuar. Isi privi matura plina de praf, unica amica, si incepu sa-si miste picioarele grele spre o lumina chioara din fundul strazii, un birt mohorat de cartier. L-am urmarit si am intrat dupa el in carciuma scufundata in liniste si miros de tutun romanesc. M-am asezat pe un scaun putred langa el, la o masa care scartaia. Am cerut doua sticle de rom visiniu.

“- Mi-aduc aminte lucruri pe care nu le pot exprima in cuvinte, o imagine, un univers format doar din noi doi, lumea peste care acum cad ploi de amintiri, cuvinte, atingeri, priviri… Singur in turnul citadelei mele, nemuritor in bataia vanturilor, copil si batran totodata, asteptand in mijlocul pustiului muzica valurilor ce au uitat sa se mai nasca... Exista oare lacrimi in stare sa topeasca diamantul?... Se poate oare cineva inalta acolo unde nici macar vulturii nu indraznesc sa ajunga?...

Ai vazut vreodata cum arata un inger? Are parul scurt, o salopeta de blugi si niste adidasi vechi. Se strecoara printre mese si iti lasa un bilet in timp ce tu iti bei cafeaua. “Amice, viata asta este a mea!” iti spune si se duce la alta masa. Nimeni nu are dreptul sa traiasca, toti avem dreptul sa murim. Vezi romul acesta visiniu? Bea o sticla de unul singur si intinde-te pe un nisip cald. O sa vezi stelele si ceva pasari nocturne ce te deranjeaza. O sa le uiti... Dar abia atunci o sa intelegi ce inseamna viata ta. Noi de fapt traim cateva zile... Atunci cand visam cu ochii deschisi si ne vedem mai buni, mai frumosi, mai bogati sau mai iubiti. Asa iti dai seama ca viata este o necunoscuta pentru fiecare dintre noi – nu gasim niciodata scopul sau directia.

Inchis intre sase pereti murdari, candva cenusii. Iti pierzi mintile si gandurile tale nu mai sunt indeajuns de multe ca sa evadezi printre ele. De cand a plecat G., m-am gasit inchis intr-o camera mica, fara usi si fara geamuri – peretii erau facuti dintr-un singur gand. Colturile imi pareau infinite, repetand la unison acelasi lucru – mi-e dor de G. In mintea mea, nu mai avea loc nimic altceva. Nu puteam sa mananc, imi lua prea mult timp din gandurile mele. Nu puteam sa respir cum trebuie – riscam s-o pierd pe G. din mintea mea, chiar si pentru o clipa. Am inceput sa beau. Numai asa imi era mai usor sa trec peste durerea pe care mi-o provoca apasarea gandurilor ce nu vroiau s-o aiba in centrul atentiei, decat pe Ea.

"Ai idee cat de putine sunt acele momente in care poti spune ca esti fericit, in cel mai adevarat sens al cuvantului? Sunt sigur ca habar n-ai tu... Esti prea tanar. Fericit... ce naiba o mai insemna si asta. Crezi ca exista cineva in toata lumea asta care sa stie? Pe dracu... Cum sa nu razi cand ii vezi pe astia ca tine care au impresia ca macar au mirosit vreo urma de parfum stricat de fericire? Nu baiete, nu... Atunci cand petreci, atunci cand te distrezi, cand ti-ai tras o masina noua si esti mandru de ea, cand te trezesti ca te-a avansat cineva la serviciu, cand ai bani sa faci ce vrei, de la femei, masini, case si iar femei, atunci cand razi, nu baiete... asta nu e fericire. Asta e minciuna de sine. Iti dai seama cat de egoisti putem fi noi, oamenii, incat ne mintim in fiecare zi, in fiecare ora, putin cate putin? Hai ca iar m-apuca rasul... Uite, si acum, cand bem noi doi, aici, impreuna la masa asta, ne mintim. Nu unul pe altul ci fiecare pe el insusi. Asta nu e fericire. Vrei sa stii cand te poti considera norocos in cacatul asta de viata si poti spune ca ai trait? De prea putine ori baiete... O singura data, numai si numai o data, cand esti alaturi de persoana iubita, iti vei da seama de un lucru - parca te loveste ceva in cap, parca vine cineva si-ti da o palma, trezindu-te la realitate. Iti dai seama ca NIMIC in jurul tau, familie, copii, lucruri materiale, nu sunt mai importante decat ea. In momentul in care ajungi sa te gandesti prima si prima oara la Ea, inseamna ca ai schitat primul tau zambet adevarat. A doua oara o sa zambesti odata cu copilul tau. Sigur o sa ai copii, ce naiba, esti tanar... Asa... O sa ajungi sa iti privesti copilul tau nou-nascut, de 3-4 luni. O sa ai impresia ca esti fericit. Insa in momentul in care vei prinde cu coada ochiului primul zambet al copilului tau, din nou, poti spune ca ai gasit fericirea. Acea fericire. Ia stai asa sa mai bem ceva si-ti mai spun cate ceva..."

Ce-o face G.? Sper ca-i este bine. Nu mint - nu as vrea sa fie fericita. Nu fara mine. Ce bine ca mai am amintiri. De ce le am oare? Nimic nu este mai trist ca marea, iarna. Intins pe nisipul inghetat, tare ca un pamant batatorit de un urias dansator, incerc sa gasesc o stea prin ceata noptii. Nu mai imi este frig deloc. G., tu esti? E doar vantul care se strecoara printre scoici. Ia uite... a adus cu el o frunza. Inca verde, in mijlocul iernii. Ce amuzant...

"Nu-ti place ma citirica asta rosie cu eticheta pe care scrie Rom? Da incoace nene... Unde eram? La fericire? Hahaha... Am zis-o pe aia cu copilul, nu? Mai este doar una baiete... Nu-i asa ca te apuca rasul? Sa fii de trei ori fericit in toata viata... Unii nici macar o data nu sunt, crede-ma! Dar se amagesc degeaba cu maruntisuri... Uite, ultima data cand tu vei fi fericit cu adevarat, o sa se intample mai incolo, peste mult timp, din pacate... Stii cand? Viata este pusa rau pe sotii si vrea sa ne arate ca o sa fim fericiti cand scapam de ea. Da nene... O sa fii fericit cu adevarat in ultima fractiune de secunda din viata ta. O sa iti aduci aminte doar de un singur lucru - nu de copii, nu de nevasta, nu de parintii tai, nu de tine... O sa-ti aduci aminte de prima dragoste. Nimic mai mult. O sa zambesti si o sa mori fericit. Atat."

Apar primele raze ale soarelui de iarna? Nu, nu au cum... E abia 4 dimineata. Ce fac oare aici, singur, intins pe plaja goala? Ce s-a intamplat cu mine? Am fost la liceu, mergeam in fiecare zi pe jos, ajungeam repede. O roscata si o bruneta stateau de vorba. Am cunoscut-o pe G. si ne-am indragostit. Buzele Ei... Erau reci cand ne-am sarutat. Da, reci erau... Fata asta mi-a facut inima sa-mi bata atat de tare, incat credeam ca am un tobosar ametit in piept. Auzeam fiecare miscare din fiecare bataie. Asta inseamna ca am iubit-o? Da, cu siguranta. Am realizat ca G. este singura care conteaza. Nu eu, nu mama, nu tata, nu altii. G. si doar G. Inseamna ca am fost fericit. Imi pare bine. Am fost impreuna in mai multe locuri, ne-am iubit in toate modurile posibile. Atat de tare, incat a trebuit sa nascocim povesti mai frumoase ca a noastra. Le-am nascocit, pentru ca nu existau. G. a plecat de langa mine si ceva in mintea mea s-a intamplat. Nu stiu ce, dar stiu exact ce s-a intamplat cu noi, pas cu pas, clipa de clipa, cuvant cu cuvant. Nu, nu pot fi nebun! Dupa ce a plecat G. am reusit sa ma schimb. Am devenit mai bun.

Iar mint, nu-i asa? Nu pot fi mai bun fara G. Chiar poti sa mori din dragoste? Nu cred asa ceva, ce naiba... Dar de singuratate? Sa stiu ca nu sunt decat un corp uman care se misca si respira numai pentru G. iar cand G. a plecat... ce s-a intamplat oare? Cum sa-mi mai zic - singur, pustiu, degeaba? Cand ajungi sa realizezi cat de singur te poate lasa fata pe care ai iubit-o atat de mult, poti spune ca esti cu adevarat trist. As fi vrut sa fiu fata in fata cu omul care matura strazile si bea rom - Omule, stii cand esti cu adevarat trist in viata? O singura data...

Incepe sa ninga. Ma urc pe bloc si strig cat pot de tare - "Te iubesc G.!!!". O strang in brate pe scarile de la Lutherana si ii miros profund parul. Un parc, o banca, o mana calda. Crezi ca stii ce e aia fericirea? Da. Crezi ca stii ce inseamna iubirea? Da, stiu. Mi-e frig si valurile incep sa ma atinga. Uite o stea, uite inca una. Luna nu se vede deocamdata. Aburii se fac nori. Mi-e tare somn. Nu vreau sa adorm singur. Nu de data asta. Zapada se asaza pe ochi. Nu sunt singur... A venit G. si imi sopteste ceva la ureche. Ii simt fiecare silaba, caldura glasului si cuvintele ma trezesc. Imi aduna lacrimile intr-o sticla cu dop de pluta. Imi spune ca lacrimile mele au gustul Marii Mediterane. Ma iubeste. O sarut pe frunte si ma culc. Zambesc. Nimeni, niciodata, nu va mai iubi asa. Nu.

Niciun comentariu: